Despre proza scurtă a Tatianei Tolstaia (n. 1951) și pedigree-ul ei literar (este strănepoata lui Alexei Tolstoi și nepoata îndepărtată a lui Lev Tolstoi și a lui Turgheniev) am scris și în nr. 6 de anul trecut al revistei, comentînd atunci volumul Lumi eterice (Editura Curtea Veche, 2020), o colecție de evocări și proze autobiografice la limita satirei și a fantasticului, proze de personaj sau de atmosferă, istorii personale și de familie încărcate de scene domestice din perioada „vremurilor grele sovietice”, dar și din anii ‘90 ai relocării în State, unde scriitoarea a trăit și a predat literatură o vreme.
Volumul de față adună șaptesprezece povestiri mai vechi, scrise începînd cu a doua jumătate a anilor ‘80, dar construite, în aceeași formulă stilistică, tot în jurul poveștilor rusești de familie, unele coborând pînă în perioada dintre războaie, plasate, cele mai multe, în izbe (cabane de lemn tradiționale din Rusia rurală destinate sezoanelor estivale) și populate de numeroase personaje pitorești, săraci și/sau escroci, cu destine emoționante, amuzante, dramatice – vieți însingurate, închipuite, presupuse ori „petrecute în anticipație”, întîmplări, amintiri și portrete încărcate de nostalgie și lirism. Felul în care Tatiana Tolstaia surprinde destinele umile, dramele casnice, labirinturile și zbaterile sufletului rusesc, folosind tușe satirice sau de fantastic folcloric, dar cu multă compasiune și melancolie, aminteşte de Cehov, Gogol și Bulgakov, o tradiție literară la nivelul căreia, cum spuneam și data trecută, se ridică cu brio.
Cine sînt personajele? O guvernantă caldă, bună și dedicată, pierdută în memoria generațiilor de copii pe care i-a crescut („Cea mai iubită”); o slujnică amărîtă căreia niște tinere îi joacă o farsă trimițîndu-i scrisori de dragoste în numele unui bărbat însurat inexistent („Sonia” – o poveste similară, dar mai dezvoltată ca tramă și fericită în deznodămîntul neașteptat, a scris și Alice Munro în volumul Ură, prietenie, dragoste, căsătorie, Editura Litera, 2020, prezentat de mine în nr. 4 al revistei); o femeie plină de povești de viață incredibile, deopotrivă violente și norocoase, despre care nu se știe sigur dacă este o aventurieră sau mitomană, victimă sau escroacă („Foc și praf”); un bolnav internat într-un sanatoriu asupra căruia cineva aruncă un zvon fals afectîndu-i relațiile cu o familie vecină în casa căreia devenise musafirul preferat („Flacăra celestă); un bărbat devenit melancolic în perspectiv amorții, punînd la îndoială orice lucru nevăzut, și un escroc tămăduitor „care nu crede în circulația sîngelui” și care pretinde că vindecă bolile cu propriul scuipat („Somnambul prin ceață)”; un alt escroc, sentimental de data aceasta, care se dă drept fachir și pretinde că trăiește pe picior mare în apartamentul închiriat al unui explorator („Fachirul”); un poet boem „salvat” de o doctoriță cu prea mult instinct domestic și simț practic („Poetul și muza”); un bărbat obsedat de o cîntăreață de romanțe de demult despre care află că încă trăiește, o caută și o găsește în mizerie („Rîul Okkervil”) – acestea fiind și cele mai bune povestiri ale cărții.
Ultimele proze sînt non-ficțiune: reportaje și impresii de călătorie care surprind, cu mult sarcasm, artificialul călătoriilor ghidate și promisiunile neîmplinite ale vacanțelor (Ierusalim, Grecia); plus o reconstituire la minut a „istoriei” Titanicului, un dosar spectaculos prin minuțiozitatea cu care pune accentul pe detaliile esențiale, deopotrivă tehnice și umane, de la micile indiferențe la marile greșeli, care au făcut ca dezastrul să fie inevitabil și o la fel de spectaculoasă biografie a Anastasiei Romanov, tragica supraviețuitoare a familiei regale rusești care, în lungul ei exil clandestin, s-a măritat și a născut un copil la București cu soldatul rus care o salvase și care avea să fie ucis pe stradă.
Și, nu în ultimul rînd, un eseu de close-reading despre capodopera „Doamna cu cățelul”, „singura povestire a lui Cehov în care oamenii se îndrăgostesc profund”, unde Tatiana Tolstaia face o excelentă analiză și interpretare a povestirii și, cel mai probabil, a credinței lui Cehov însuși: „De ce se află cheia salvării în indiferența naturii? Salvarea de ce? De ce fel de moarte vrem să ne salvăm. Iar răspunsul, în mod straniu, este că moartea se găsește în iubire. Indiferența naturii este cheia salvării de iubire, prin promisiunea că toate lucrurile sînt trecătoare, că iubirea este, la rîndul ei trecătoare… Cehov n-a scris niciodată o povestire pe tema «s-au căsătorit și au trăit fericiți». Îi este imposibil. În centrul fericirii răsare tristețea; în cel mai rîvnit sentiment al bucuriei se află moartea sentimentului; iar oricărui început îi revine un sfîrșit”.
