/

O nevastă fulgurantă, dar celebră (Aurora Cornu)

Biografia și-ndeosebi idila cu Marin Preda au făcut mare carieră mediatică, dar poezia Aurorei n-a prea avut carieră critică.

108 vizualizări
Citiți în 17 de minute

Patru ani, în deplină conformitate cu regulamentul freudian, a fost Aurora Cornu (1931-2021) „întîia soție legitimă”,[1] după cum zice Eugen Simion, a lui Marin Preda. Doar patru, dar atît de plini de „o concentrație de timp”[2] încît altora, zice Aurora, le-ar fi ajuns, hăt, și 20. Despărțirea a rămas misterioasă și nici chiar Eugen Simion (de alții nici nu mai pomenim) n-a putut afla cauzele, deși s-a străduit pe tot parcursul convorbirilor; cu atît mai misterioasă cu cît au suferit amîndoi iar Aurora a plîns „ca o fîntînă”[3] „un an întreg”.[4] În lipsă de altceva, fie de-ajuns ambiția Aurorei de a nu se mulțumi cu rangul de scriitoare-consoartă, convinsă că poate mai mult decît să fie „nevasta lui Marin Preda”.[5] (A rămas de la Preda un fel de „jurnal al despărțirii”[6] din care se vede că scriitorul, deși s-a purtat elegant, suferea și el din greu: „Dumnezeule, cum s-o aduc acasă și mai ales cum s-o păstrez?!”[7] Și el dă vina pe ambiția de creator a Aurorei: „ea e roasă de o devorantă ambiție de a crea, atît de devorantă încît, în această fază a vieții, ar fi în stare să treacă peste cadavre.”)[8] Povestea de dragoste dintre Preda și Aurora a devenit, după ‘90, de-a dreptul folclorică (sau virală?), fiind promovată de tot soiul de filme și filmulețe, de convorbiri și interviuri care au năpădit internetul și s-au revărsat în presa populară. Odată cu ea, a devenit cunoscută și biografia Aurorei, așa că le vom lăsa cum sînt[9]. Cu atît mai mult cu cît Eugen Simion a scos din scrisorile lui Preda toate figurile retoricii amoroase și toată arta persuasivă de inimă. Două fapte bune, dintre multe altele pe care le va fi făcut, merită, totuși, subliniate, chiar de vor fi fost deja subliniate în exces. Mai întîi faptul că l-a vindecat pe Preda (care nu era chiar un gigolo) de un complex de inferioritate erotică, „unul din cele mai cumplite complexe de care eram stăpînit: acela că o fată frumoasă, talentată și inteligentă ca tine mă poate simpatiza (nicidecum iubi!).”[10] Ce leac mai bun decît faptul că o fată „nerușinat de frumoasă”,[11] cum o califică Eugen Simion, și impertinent de inteligentă a fost în stare s-o facă! Această faptă bună va fi fost mai degrabă în beneficiul personal al lui Preda, dar cealaltă faptă e în beneficiul tuturor cititorilor. Aurora, care a citit de revelion romanul abandonat de cîțiva ani, l-a convins pe Preda să-l ducă la capăt. Are tot dreptul să spună că „a(m) sosit la timp în viața lui Marin Preda ca să-i salvez Moromeții de la distrugere”.[12] Bineînțeles că himera Aurorei cutreieră cărțile lui Preda.

Biografia și-ndeosebi idila au făcut mare carieră mediatică, dar poezia Aurorei n-a prea avut carieră critică. În Dicționarul general…  Stancu Ilin preferă să vorbească despre epistolarul lui Preda și despre romanul Aurorei, poeziei lăsîndu-i doar cîteva rînduri și considerînd-o de „factură tradiționalistă,” măcar că Aurora poetă se voia în primul rînd. Greu de zis dacă și era. Dacă o exaspera într-adevăr condiția de anexă a lui Preda și nutrea orgoliul de a fi ea însăși, cu Studenta[13] n-a prea reușit. Cu toate că Aurora „a dat culoare și avînt epocii și generației sale”[14] (cam insinuantă constatare, îmi pare mie), poemul e făcut cu rețeta proletcultistă cea mai imediată: două studente, una cu origini mai burgheze, alta – fostă sondoriță – cu cv corespunzător epocii, se dispută, deși prietene, pentru asistentul lor. Cîștigă, firește, sondorița, deși cealaltă era mai frumoasă. Dar ethosul epocii nu pe frumusețe se bizuia, ci pe virtuți: „Nu, te înșeli, nu frumusețea numai/ Putea-va să îi dee fericirea./ E-un om întreg și n-o să-l mulțumească/ Să aibă doar pe ce-și opri privirea.// Ci o tovarășă cinstită, dreaptă/ Îi va reda încrederea’n femeie” (pentru că asistentul fusese părăsit de nevastă, care a fugit cu un director; dar bineînțeles că, fie și incidental, cei doi o vor păți: directorul e retrogradat și nevasta nu e primită înapoi; proletcultiștii nu lăsau nici o abatere nepedepsită). Studenții Aurorei mai și petrec, mai și dansează și pierd vremea (unii) – prilej de destindere și a versurilor, nu doar a personajelor – dar cei buni se unesc în efortul de a face ceva pentru popor (aici, în speță, pentru sondori), mobilizați de o forță magnetică: „Ce forță v’adună pe voi, tovarăși,/ La focul unei tinere idei,/ Să migăliți atît în slujba ei/ O lună, și’nc’o lună, și-apoi iarăși…?// Da, forța-aceea e Partidul drag”. Nu e de mirare că lucrul la idei are spor și că lucrătorii-s fericiți căci „Trăim în patria în care’nchini/ Puterea ta poporului iubit,/ Iar fericirea ta, de simplu om,/ E sarcină de Stat și de Partid”. Chiar și proletcultiste mai puțin inteligente decît Aurora scriau uneori mai bine decît ea (la care nici versificația nu e impecabilă).

E un salt de artă în Distanțe[15] dar, cum just notează Marian Popa, „multe versuri /…/ sunt în pas cu vremea oficială”.[16] Se schimbă însă tonalitatea și suflul, care devin, ambele, withmaniene, cîntînd cu amplitudini imaginative în revărsări pasionale foarte retorice. Aurora e încă devotată imnelor de partid și cantatelor de revoluție: „Tot sufletul e-o mare întinsă așteptînd/ În huruit de lanțuri plecarea unei nave;/ Mișcarea clătinată ce se răstoarnă blînd,/ În clipa suspendată, o așteptam în gînd/ De nopți ca pe-o plecare în larg, cu multe salve -/ Tonul unic cu care Partidul vreau să-l cînt” etc. (Închinare). La drept vorbind, Aurora cîntă aici pe două voci distincte – una învăpăiată pentru cantate și una tandră și mlădiată pentru lieduri. Cea dintîi are nevoie și de spațiu, așa că răsună-n poeme întinse, de înfocată retorică, fie că salută nemurirea (Te salut, nemurire!) în numele tuturor – al celor care scot cărbuni, al celor care seamănă ogoarele, al celor ce-au luptat pentru Comună, al celor trădați în iubire, al poeților, al tinerilor și bătrînilor etc., fie că „Zîna Revoluție” o pune să scrie un poem de „cruntă judecată” (Zeița cu sprînceana albă) a tuturor fariseilor, încurajînd-o să dea jos toate măștile: „O, muza mea cumplită și pașnică pe rînd,/ Tu, care ești în lume problemă și soluție,/ Inspiră-mi necruțarea și mila ta, să cînt/ Voința ta, zeiță stăpînă, Revoluție!”. E revoluția care lucrează „din ciment, din metal și din planuri”, dar e, mai ales, „revoluția morală” – și la asta scrie Aurora, scufundîndu-se într-un vis pe un tărîm „nici istoric, nici geografic, mai degrabă un spațiu moral/ În care masca era condiția”. Urmează o amplă defilare goyescă a măștilor, ca-ntr-un carnaval al răului și al tuturor prefăcătoriilor: „Chipul lui e efigia poftelor oarbe:/ Puterea, gloria, banii;/ E-aproape solemnă fața aceasta în crunta ei forță,/ Ca pe cîmpul de luptă zac pe ea trădările, șantajul,/ Șarlatania sinistră, demagogia popească” etc. etc. Gabriel Dimisianu zice că Aurora e „neintimidată de temele grandioase și de marile mituri”[17] – într-adevăr, deloc intimidată. E intimidată și timidă însă de/în dragoste: „Iar din cînd în cînd, cu grijă, sfios,/ Ochii mei căutau către tine, pieziș,/ Tu, noul venit, binevenit norocos,/ Pe care inima mea îl primea pe furiș” (Întîlnirea). Mici scene concrete din ritualul unei îndrăgostiri, pînă cînd sufletul Aurorei se umple de atîta grație încît ar putea transfigura cu ea întreaga lume: „Dacă turnam pe lemn acest descînt,/ Ar fi-nceput să sune ca pianul;/ Dacă-mi turnam peste ciment elanul,/ Făceam orașul arbor respirînd” etc. (Sonetul II). Glasul al doilea, de lieduri, cîntă, într-adevăr, cum zice Eugen Simion, „neliniștile unei tinere femei îndrăgostite.”[18] Dar nu prea mult, deși destul de tare (îndrăgostită). Bine-ar fi fost, și pentru ea și pentru noi, dacă Aurora începea nu cu Studenta, ci cu Poezii­­-le din 1995, măcar că e vorba doar de vechile poeme epurate și filtrate tematic – dragoste și peisagistică. Ca evocatoare de plaiuri, Aurora vine „în prelungirea lui Pillat și Fundoianu,”[19] unind nostalgiile personale cu foșnetul mitic sau istoric (îndeosebi în cele 10 sonete la Posada) și migălind iconografic. Uneori chiar transformînd nostalgia într-o epifanie: „Din vale, cerul e un drum albastru/ Trecutul urcă la bunici și tace/ Mult mai tîrziu, săgeata, palid astru/ Căzînd în țarini, mănăstire face” etc. (sonetul V). Așa și e creionată toată Posada, ca ținut epifanic: „În vis, adînc și lung, revăd Posada/ Un ritm îmi bate ropote pe scuturi;/ Timp, o, balaur ce-și înghite coada/ Solzi peste pleoape, ca un aur, scuturi.” etc.  E o natură cu ecouri ancestrale natura Aurorei. (Castel pentru o persoană  – Editura Albatros, 2004 – reproduce ediția de Poezii, cu adăugirea povestirii care a dat titlul culegerii. Doar altfel sistematizate, aceleași poezii și-n ediția bilingvă de la Vinea, 2017: Itinéraire I/ Itinerar I. Nicolae Tzone anunță aici, într-o notă de editor, că va scoate patru volume cu scrierile Aurorei, inclusiv documente de arhivă). Din păcate, inteligența Aurorei nu i-a fost de mare ajutor în poezie.


[1] Marin Preda, Scrisori către Aurora; Eugen Simion, Aurora Cornu, Convorbiri despre Marin Preda, Cu o postfață de Eugen Simion, Editura Albatros, București, 1998: p. 6.

[2] Idem, p. 169.

[3] Idem, p. 192.

[4] Idem, p. 232.

[5] Idem, p. 133.

[6] Marin Preda, Jurnal intim. Carnete de atelier, I-II, Prefață de Eugen Simion, Jurnalul Național, București, 2014. I, pp.  43-102. 

[7] Idem, p.49.

[8] Ibidem.

[9] Date destule se pot găsi și în: Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc. 1945 – 1989. Scriitori, reviste, instituții, organizații, Ediția a doua revizuită și adăugită, Editura Compania, București, 2010, pp. 200-201, și în Dicționarul general al literaturii române, C, Ediția a II-a revizuită, adăugită și adusă la zi, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2016 (prezentare de Stancu Ilin), pp. 645-646. Destule și în: Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mîine, Vol. I, 23 august-1944 – 22 decembrie 1989, Versiune revizuită și augmentată, Editura Semne, București, 2009, pp. 839-840.

[10] Marin Preda, Scrisori…, p. 46. 

[11] Idem, p. 220.

[12] Idem, p. 203.

[13] Aurora Cornu, Studenta. Poem, Editura Tineretului, București, 1954.

[14] Marian Popa, op. cit., p. 839.

[15] Aurora Cornu, Distanțe. Versuri, Editura pentru literatură, București, 1962.

[16] Marian Popa, op. cit., p. 840.

[17] Gabriel Dimisianu, Lumea criticului, Editura Fundației Culturale Române, București, 2000, p. 321.

[18] Cuvînt înainte la Poezii, Editura Cartea Românească, București, 1995, p. 9.

[19] Idem, ibidem.

Alexandru Cistelecan este considerat de mai mulți critici literari și editorialiști unul dintre cei mai importanți și influenți critici literari români contemporani, fiind acreditat drept unul dintre cei mai buni și mai rafinați critici de poezie ai României.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Rubrici”

O antologie de laureat

Colecția ,,Poeți laureați ai Premiului Național de Poezie MIHAI EMINESCU” a editurii Rocart se întregește cu

Poezii pentru copii

După majoritatea standardelor aplicabile în prezent, poeziile Elenei Farago le-ar putea părea un veritabil carnagiu adepților