XVIII. de data aceasta, suntem nu numai salvatori, ci și capcane pe un câmp de înfruntare omniprezent în războiul măștilor: odată cu această traumă evanghelică deopotrivă generată de virus dar și de criza tehnologiei se va întrerupe cutuma de a fi viu cinic și plictisit de prăbușirea bătrânului occident – religia, autoritatea și tradiția simbolurilor se topesc într-o nouă coerență răsăritul de soare nu mai e roșu, ci galben opiu pentru marele Palat mondial de vară al virusului filosofia și vaccinul plus imunitatea de turmă te fac să fii mai puțin sceptic dar parcă mai credincios, chiar religios deși încă suficient de iconoclast: să facem mai mult rău ca să putem nădăjdui la mai mult bine căci unde sporesc păcatul și moartea va spori și harul - câți pași sunt până la țara celor fără chipuri? - cât de adâncă e apa în care scufundându-se corpul tău își pierde nu numai greutatea dar și forma și amintirile amniotice? - cât de mult ai uitat din tot ceea ce ai învățat la școală așa încât să te poți salva numai prin instinctele ce mențin o insulă la suprafață și suficient de îndepărtată de demolatori? important nu este doar să fii viu cât să poți îndrepta orbii înspre țărm: dacă nu vorbesc, ei nici nu mint dacă nu văd, ei nici nu pot trăda, dacă nu aud, ei nici nu pot cânta, iar atunci, dansează și flutură aripile – veghe de campadură ți-ai pus dorința de a supraviețui coronavirusului ca să începi să ai un sens printre toți cei ce au murit topiți în lupta cu el – dacă rămâi doar în apostazie și se pare că gropnița lor se întinde până la tine ca o falie imensă ce te va înghiți și dintr-o dată îți amintești scrisoarea închisă în sticlă și aruncată în ocean la moartea ta ce vie ești la ieșirea cuvintelor de sub tutela ființei! : căci viu ești atunci când prin același por sângerezi și respiri singur lent orbind înafara și înăuntrul unui ochi de furtună - ca și cum ai fi tu propria lumină și propriul întuneric la pândă nu te gândești că e mai simplu să fii decât să știi că exiști doar pentru a simți picătura de ceară hrănind corola ce înflorește sub piele nu-ți amintești decât mirosul de lemn vechi al podului unde citeai pe săturate cărțile vechi iar această perfuzie te ține în viață precum cuvintele limbii materne viu ești atunci când prin același ochi vezi ceea ce se vede și ceea ce nu se vede, ca și cum nu ai mai fi XVII. un poet un poet adevărat un vizionar cu o mie de măști și cu imunitate față de sceptrul regilor, el are geniul de a prefigura artistic periferiile energia stărilor de tristețe, de meditație, de anxietate - el știe că omul frumos este o ființă zbuciumată chipul poetului e brăzdat de arsuri la fel cum pământul de frontiere - ochii poetului devin cenușa lumilor presimțite privind intens o vedenie miraj după o vreme te rătăcești în deșertul alb la fel cum după ce privești mult în oglindă mintea ta imaginează chipuri de monștri și de fantome - efectul troxler sau apocalipsa imaginarului când își atacă autorul după care îi fură timpul biografic și îl lasă pradă timpului istoric a fi contemporan cu o pandemie a fi alpinist prin haos în abisurile de timp a fi victima unui nou curent artistic a fi primul exemplar uman respins de coronavirus sau noua frică în fața capodoperei numai craniile nu poartă semnul omega melancolic judecata și marele ghețar se întâlnesc pe interfața serenității XVI. în tot acest timp petrecut în celulă m-am crezut pasăre și m-am zdrobit adesea de pereți dorind să survolez din nou îndepărtata lume - cu ochii acoperiți și cu oasele din ce în ce mai ușoare visam că zbor și încercam să levitez, mă înălțam deasupra cărților le trezeam din somn le apropiam de fața mea, le miroseam și le făceam respirație gură la gură, le vorbeam și le dezvăluiam secretele mele de pasăre marină, le luam pe rând în pat, să-și doarmă cu mine somnul de liberum arbitrium pe pernă, lângă motan și lângă un grăunte de tămâie: - noroc că nu ne-au impus și față de cărți o distanță fizică de supraviețuire! mai târziu, camera mea de carantină a renăscut fără mine, locul descoperit de arheologi era plin de oase de păsări, de cranii mici de albatroși, cormorani, acvile, cocori, plin de ciocuri, de nervuri ale penelor căzute din aripile lor curajoase: păsările au vrut să treacă prin zid pentru mine – păsările din vis flota de corăbii încărcate cu gustul de libertate al cărților lângă care vezi zbura, vei și muri la un moment dat, dar vei muri foarte puțin, pentru că va apărea vaccinul care este tot o formă de înțelepciune: mai bine să fii nefericit decât să nu fii nimic asta te poate întoarce din drum căci până și poeții limbilor moarte revin la viață din când în când pentru o pantomimă despre stiluri – în sfârșit, ai găsit în cămară borcanul cu dulceață de cireșe amare și cu semințe de mâhnire rumenită în epifanie: gustul naturii, Dumnezeul simțurilor recuperate prin suferință XV. - arată-te, așa cum ai vrea să fii dacă te-ai mai naște o dată! – feminitatea este o stare de așteptare pânda maturizării sânilor așteptarea sângelui intuiția adevărului, cerebralitate prin slujirea ciclurilor universului, călătoria eternă a omului prin copiii săi, prin micile planete de povară – așteptarea unui diagnostic: nu feminitatea vizuală este irosită ci partea cea mai dinamică a speciei omenești, evadată din prezentul neclintit feminitatea angelică și armonioasele încleștări pentru supraviețuirea prin limbaje inteligente: - pisicile din camerele de izolare ființe umane filosofice - păsările sălbatice ființe umane metaforice, aducându-ți aminte de intuiția lui Lévi-Strauss - câinii de companie ființe umane metonimice - omenii luați ostatici de angoasa globală ființe umane experimentale bucurii pointiliste țâșnesc de sub ghearele de pisici, câini, păsări și de sub ghearele celorlalți oameni prin care feminitatea construiește o sensibilitate extremă de amenințare și luciditate: - arată-te! poruncește ea cu blândețe – vine toamna cu lumina ei de candelă aprinsă în ochii rândunelelor la plecare
