Și a venit ziua cea mare, cu prima audiție absolută a „Simfoniei a X-a de Beethoven completate cu ajutorul inteligenței artificiale”, ca pentru a încheia apoteotic Anul Internațional Beethoven, prilejuit de împlinirea a 250 de ani de la nașterea celui mai mare compozitor al „muzicii noi” (cum ziceau cândva nemții, pe vremea când majoritatea oamenilor mai știau că există și valori absolute). Evident, aniversarea era planificată în detaliu în lume anul trecut, la vremea ei, dar a fost prelungită și rarefiată după declararea pandemiei. Cert e că fascinația ultimului proiect simfonic al celui mai mare simfonist al lumii a dus la această acțiune de promovare a inteligenței artificiale drept „coautor” al „completării” Simfoniei a X-a de Beethoven împreună cu o echipă de programatori și de muzicologi, acțiune finanțată de Deutsche Telekom.
Am mai discutat despre proiectata Simfonie a X-a în revista Familia și în alte publicații, chiar și cu ani în urmă, când entuziasmul mai tineresc și mai puțin fondat nu a atras nici un ecou în privința a ceea ce ar mai fi putut urma după Simfonia a IX-a (dar poate că unii nu sunt conștienți încă nici de ceea ce reprezintă Simfonia a IX-a). Ar fi fost tot ceva nemaiauzit, tot ceva profund și grandios, sau dimpotrivă, printr-unul din contrastele frapante utilizate de el uneori, ar fi fost ceva mai restrâns, intim și „cu o cu totul altă putere de atracție, dar fără cor” (cum îi spunea el în ultimele luni de viață lui Gerhard von Breuning). Nu detaliem acum alte indicii din schițe, dar enigma persistă, chiar și după avansurile excepționale ale muzicologiei contemporane. Cercetările lui Barry Cooper, Sieghard Brandenburg și ale altor experți au determinat că Beethoven intenționa și planifica să compună o a X-a simfonie, în Mi bemol major (nu do minor, cum mai zic eronat unii), notând schițe preliminare mai ales în 1822, 1824 și 1825, deci puțin înainte și după Simfonia a IX-a.
Ca unul care, cu riscul de a mă repeta, am corespondat cu profesorul Cooper, atunci și acum, și am studiat toată bibliografia referitoare la aceste schițe, precum și schițele însele, consider că pot să ies din rezerva obișnuită și să mă pronunț într-un mod mai direct, mai ales că am îndrăznit chiar, cu inconștiența tinereții, să compun cu ani în urmă o simfonie postmodernă bazată pe toate aceste schițe și pe altele ale sale. Tocmai sunt în curs de a revizui drastic, de prin vară, această Simfonie a IV-a a mea, eliminând practic toate schițele străine de proiectul Simfoniei a X-a de Beethoven și făcând-o mult mai coerentă, ca urmare a unei oarecari experiențe componistice și stilistice acumulate în aproape 20 de ani, dar fără a o considera o reconstituire propriu-zisă. În orice caz, toate astea înseamnă familiarizare cu subiectul. De ce am insistat, poate lipsit de eleganță, asupra acestor detalii personale? Fiindcă opiniile exprimate mai jos asupra recentei „completări” de la Bonn vor necesita o oarecare încredere din partea cititorului, în lipsa spațiului și adecvării aici a unei reale analize muzicologice (doritorii pot audia pe YouTube concertul cu prima audiție a noii „completări”).
Pe scurt, nu poate fi vorba de o completare reală, ca pentru ultima fugă din „Arta fugii” de Bach, Requiem-ul de Mozart, finalul Simfoniei a IX-a de Bruckner sau opera „Turandot” de Puccini (deci ca pentru compoziții începute în partitură și neterminate). Beethoven nu a început o partitură orchestrală a Simfoniei a X-a, el se afla încă în faza de tatonare și de fixare a temelor și a planului general, mai mult pentru prima parte (cu forma ei destul de neobișnuită, dar cu un precedent relativ în Sonata nr. 4 pentru violoncel și pian op. 102 nr. 1). Din acest punct de vedere, mai avansate erau Cvintetul de coarde în Do major, la care începuse lucrul tot cam pe atunci și pentru care s-a păstrat o schiță în partitură (deci mai avansată decât cele melodice, pe un singur portativ sau pe două), și mai ales Trio-ul cu pian în fa minor din 1816, care ar fi devenit o capodoperă dacă ar fi fost continuat la nivelul începutului primei părți. Dar acestea nu beneficiază, din păcate, de oarecum mai superficiala (pentru unii) fascinație a „ultimei simfonii”, cea de după simfonia nec plus ultra.
Chiar și un expert ca Barry Cooper cedase tentației de a reconstitui după schițele și planul autorului partea I a Simfoniei a X-a (1988), explicând însă rivalilor acriți că lucrarea sa are o consistentă doză de speculație, mai puțin în introducerea lentă (care revine variată și la final și care sună și cel mai „beethovenian” din toată piesa). El susține că schițele pentru părțile ulterioare ale simfoniei sunt prea puține, prea scurte și încă nedefinitivate pentru a încerca o reconstituire ipotetică, ceea ce poate fi adevărat din perspectivă muzicologică dacă vrei să produci ceva cât mai apropiat de ceea ce ar fi fost autentic. Dar un compozitor de azi, mai liber de aceste constrângeri, deși neapărat respectuos față de principiile estetice și practice generale ale lui Beethoven, se poate aventura creativ în umplerea ipotetică a marilor goluri și „zone albe” din părțile a II-a, a III-a și a IV-a.
Dacă profesorul Cooper ar fi fost cooptat în echipa de „completare” a Simfoniei „neterminate” (mai exact, încă neîncepute propriu-zis) a lui Beethoven, faptul ar fi făcut legătura cu „partea I” a lui din 1988 și ar fi adus un spor de seriozitate muzicologică demersului. Dar n-a fost așa, el chiar exprimând public rezerve justificate asupra a ceea ce urma să fie prezentat publicului în 9 octombrie. O altă unică șansă de autenticitate muzicologică ar fi fost participarea anunțată inițial a marelui pianist și muzicolog american Robert Levin, expert în practica interpretativă din clasicism, dar, în mod straniu, el n-a mai fost nici măcar menționat în prezentarea concertului de la Bonn și în recenziile ulterioare (s-o fi retras la timp?).
Cei familiarizați cu maniera de a lucra a lui Beethoven știu că el nota la început multe frânturi melodice, repetându-le și variindu-le pe multe dintre ele, uneori pe parcursul mai multor ani și intercalate printre alte proiecte, până începea să se contureze un plan de parte a unei lucrări sau chiar lucrarea cu totul, dar multe astfel de semințe melodice sau uneori armonice erau abandonate, iar cele folosite erau de multe ori transfigurate radical. Hiper-inteligența lui emoțională și muzicală îl făcea să nu le încurce între ele. Dar nu orice indicație din schițele lui trebuie luată drept bătută în cuie definitiv, greșeală pe care o fac mulți entuziaști care află de acest proiect și de altele (Simfonia a X-a a mai fost „reconstituită” ipotetic și neautentic de cel puțin alți doi compozitori din zilele noastre, Gerd Prengel și Hideaki Shichida). Paradoxal sau nu, el era mult mai liber în tratarea schițelor sale decât ne simțim obligați să fim noi azi.
Pe de altă parte, nu se poate sublinia destul importanța capitală a coerenței și a corespondențelor între cele mai mici detalii ale unei piese sau chiar ale unei compoziții ample, cu mai multe părți. Așa făceau toți cei cu adevărat mari. Contrar imaginii vulgarizate despre el și înfățișării aparente a schițelor lui mâzgălite, pe care nu le putea descifra nimeni altcineva (și care prezintă și azi dificultăți de transcriere precisă, chiar și pentru experți), Beethoven era foarte organizat și perfecționist în modul lui de lucru. De multe ori modifica detalii în partituri după concerte sau chiar după publicare! Un prieten ce spera poate să afle secretele muncii unui geniu l-a întrebat odată de ce a modificat un detaliu în partitura unei simfonii. „E mai bine așa”, i-a răspuns Beethoven. Unele astfel de modificări finale nici n-au mai intrat în edițiile curente, unele în uz și în zilele noastre, ceea ce spune ceva despre superficialitatea unor vedete ale podiumurilor de concerte.
Deci, e nevoie de o mare doză de inconștiență ca să vrei să continui schițele unui astfel de compozitor, de aceea credeam că Barry Cooper sau Robert Levin ar fi contribuit cu ceva substanță aproape autentică. În schimb, misiunea imposibilă a fost încredințată de Deutsche Telekom, pe lângă inteligența artificială, unui grup de programatori și compozitorului Walter Werzowa (n. 1960). Dezamăgirea e incomensurabilă, fiindcă tangența și experiența acestuia cu creația beethoveniană se constituie într-un mare zero. Mai mult, omul e compozitor de muzică de film și pentru reclame, deci nici măcar un compozitor de muzică simfonică, fie ea și în stiluri contemporane, măcar cum a făcut Luciano Berio (1925-2003) în lucrarea sa „Rendering” din 1990, un colaj cu schițele lui Schubert pentru Simfonia „a X-a” în Re major D. 936a din 1828.
Contrar programului de pe site-ul dedicat evenimentului, nu s-au cântat partea I reconstituită ipotetic de Cooper și nici vreo parte lentă, indispensabilă oricărei simfonii clasice. S-a cântat întâi „Scherzo”-ul în do minor (mai lent decât Presto din schiță), presupus deci ca fiind partea a III-a a lucrării, un fel de rondo foarte lax și cu repriza variată și disproporționat mai scurtă față de prima secțiune. Apoi organistul Taylor Cameron Carpenter s-a alăturat orchestrei pentru partea a IV-a, deși Beethoven n-a folosit niciodată orga în orchestră într-o compoziție nereligioasă. Acest Final a început cu un Adagio maestoso amintind de coralul „Herr Gott, dir loben wir” (oarecum conform unui plan verbal din 1818 despre care nu știm dacă ar mai fi fost folosit întrucâtva în această simfonie). Apoi a continuat cu un adevărat talmeș-balmeș bazat pe adaptarea singurei teme cunoscute ca fiind schițată pentru Final (cea care seamănă cu Gratulationsmenuett din 1822), plus alternanțe cu teme pentru Andante-le în Mi bemol major introductiv la partea I, pentru „Scherzo” și pentru o fugă în Si bemol major destinată de fapt părții lente (am pus „Scherzo” în ghilimele fiindcă el n-a intitulat niciodată așa o astfel de piesă compusă în mod minor, considerând probabil că o „glumă” nu poate fi sumbră sau violentă, deși urmașii lui au generalizat denumirea).
Pe lângă totala lipsă de coerență formală și de fidelitate propriu-zisă față de planul lucrării, cel puțin în starea lui preliminară lăsată de Beethoven, bizară a fost și lipsa de suflu și elan, atât de tipice lucrărilor lui (Bernstein spunea cândva, inspirat, că Beethoven transmite sentimentul inevitabilului fiindcă fiecare notă urmează exact cum și când trebuie). La fel de neautentice au fost deseori orchestrația și armonia, amintind mai mult de Ceaikovski și de muzica de film, uneori chiar cu acorduri străine de stilul lui Beethoven. Computerul poate fi un instrument foarte util în aspectele de rutină ale muncii unui compozitor, iar uneori e folosit chiar pentru a genera algoritmi folosiți în creație de unii compozitori mai avangardiști. Dar el și-a arătat limitele aici, în primul rând fiindcă geniul nu poate fi simulat și în al doilea rând pentru că a fost probabil programat de oameni mai puțin cunoscători, care l-au alimentat întâi cu lucrări din toate perioadele creatoare ale lui Beethoven, precum și cu lucrări ale predecesorilor și ale contemporanilor lui, inclusiv francezi. Poate că ieșea ceva mai serios dacă îl programau proporțional mai mult cu lucrările din inefabila lui ultimă perioadă creatoare, mai ales cu ultimele cvartete, care pregăteau probabil drumul pentru noi lucrări simfonice, cam cum făcuse în tinerețe.
Cu toate astea, festivismul cam bombastic de la promovarea și prezentarea concertului nu s-a dezmințit. Ca să folosim o expresie neacademică, dar plastică, „s-au pupat toți în oglindă”. Înainte și după ce orchestra a cântat aceste două însăilări statice, mai mult frankensteiniene decât beethoveniene și lipsite de emoție reală și de claritate, pe podiumul de concert s-au adunat o parte dintre autori și reprezentanți ai finanțatorului, lăudând „noua tehnologie” și „viitorul inteligenței artificiale”. Doar cei doi muzicieni invitați au avut câte un moment de sinceritate: „Pe scurt, asta nu e Beethoven” (dirijorul Dirk Kaftan) și „Geniul e atemporal și nu poate fi prezis (predicted)” (organistul Cameron Carpenter). Dar unde sunt adevărații experți, ca Barry Cooper (a cărui versiune a părții I e la ani-lumină peste aceste pseudo-compoziții, chiar dacă nu sună ca Beethoven din ultimii lui ani), sau William Kinderman, sau Lewis Lockwood, sau Robert Levin? Ce dezamăgire!
Concertul a fost completat pentru încheiere cu Simfonia a VIII-a în Fa major op. 93 (1812), probabil ca să mai „spele” urechile publicului. Orchestra Beethoven din Bonn cântă cu instrumente moderne și într-un mod destul de conformist, dar măcar trompetele au fost naturale, ca pe vremea compozitorului. Și, apropo de lăudata performanță a inteligenței artificiale și a oamenilor asociați în această tentativă superficială de probă studențească de pastișă în stil: testul real ar fi alimentarea computerului cu schițele preliminare ale unei simfonii beethoveniene existente și compararea produsului cu compoziția respectivă.
În concluzie, păcăleala i-a încântat pe cei prezenți, printre care controversatul fost cancelar Gerhard Schröder (n. 1944) cu a cincea lui soție, coreeanca So-yeon Schröder-Kim (n. 1970), făcându-i să creadă că au asistat la un real eveniment istoric. Dar dacă era cu adevărat despre muzică, ar fi participat la discuția de pe podium mai mulți muzicieni și muzicologi decât reprezentanți ai Telekom. Iar maimuțăreala lui Werzowa cu un cornet acustic (ca Beethoven, cică) a fost non-conformistă sau kitsch? Fiecare poate să aleagă.
P. S. Grafica site-ului dedicat unde s-a transmis în direct concertul includea în fundal un bust pe al cărui soclu scria „Bethoven” (sic). Atât!
