L-am văzut prima oară la petrecerea de majorat.
I-am invitat cam pe toți. Chiar și pe Fata Moșului, cu fițele ei Zen: „să fim buni, să fim generoși…” Pe Fata Împăratului Roșu, cu Yamaha ei cea nouă. Ea era cea mai bună prietenă a mea. Uneori mai trăgeam câte o tură pe furiș, prin cluburi, mai ales vinerea, când șterpeleam cheia de la turnul unde mă ținea închisă taică-meu. Dar sâmbătă dimineața o puneam întotdeauna frumos la loc, așa că bătrânu’ nu s-a prins niciodată cum stăteau lucrurile.
Am invitat și din străinătate. Pe Albă-ca-Zăpada, de exemplu. Direct din Pădurea Neagră, cu aerele ei inocente și cu tâmpiții ăia de pitici cu nevoile lor speciale cu tot. Să fim politically correct. În rest, la băieți, era jale. Harap Alb, Greuceanu… Setilă, Flămânzilă. Prâslea cel Voinic. A venit și Ivan Turbincă. Coming out, în sfârșit : braț la braț cu adevărata lui dragoste: Capra – cu cei trei iezi cu tot. Mai erau și vreo doi troli, Rupert – un balaur mic din Danemarca – și câteva zâne. Până și Harry Potter a venit, da’ și pe ăsta l-am chemat numai fiindcă m-a șantajat taică-meu: dacă nu vine Harry, nu vine nici Fata Babei. Ce era să fac? Am cedat, că Fata Babei era foarte cool, da’ n-aveam voie să invit personaje negative, lui taică-meu nu-i plăceau. N-aveam voie nici măcar să vorbesc cu ei.
De-aia pe EL nu l-am invitat.
A venit singur.
N-a apărut cu trăsura aia roșie coupé cu șase sute de cai și sistem de amplificare hi tech. Nu, s-a materializat simplu, pe terasa din spatele castelului.
Era îmbrăcat în costumul ăla gen Armani, din piele neagră cu intarsii roșii. Și ținte. Și zice, direct: Te fac o plimbare, Cosânzeano?
Să fi văzut ce față avea vaca aia de Cenușăreasă: „Vaaaai, vă cunoașteți? Nu mi-l prezinți și mie pe prietenu’ tău cel înaripat…?!”
Dar el, nimic. N-avea ochi decât pentru mine.
Iar eu n-a trebuit să zic nici un cuvânt. Ne-am înțeles din priviri.
Așa că, nici una nici două, își desface aripile, eu îi sar în brațe, el trage vreo două buzdugane în hojmalăii ăia de Strâmbă-Lemne și Sfarmă-Piatră, cică bodigarzii mei – și duși am fost! Zburăm noi ce zburăm și ajungem destul de departe de casă, undeva deasupra Australiei sau așa ceva. Și cum pluteam cu viteză de croazieră deasupra norilor el îmi arăta constelațiile, Ursa Mare și Luceafărul și-mi povestea de familia lui care venea dintr-o altă galaxie… Și-atunci ce-mi vine să-i zic? Nu mai vreau să mă întorc acasă niciodată. Iar el – asta e răpire de minore, nu pot să fac așa ceva. Iar eu, nici una nici două: de azi sunt majoră – și mă las mai comod în brațele lui înaripate. După care intrăm într-un cumulus.
Ăsta e adevărul. N-am fost răpită.
Am fugit de-acasă, pur și simplu. Și nu-mi pare rău.
Păi de ce să-mi pară?
Avea un castel pe un munte la marginea mării, cu cincizeci și două de camere, un’șpe mașini în garaj, două crame la subsol, elicopter, avion personal și iaht. N-am măturat, n-am spălat, n-am gătit nici un minut în toți anii ăștia. Ajungea să-mi doresc ceva și toate dorințele mi se-mplineau. Am avut rochii de cincizeci de mii de euro, de la cei mai fashion designeri, nici o bijuterie nu era prea scumpă, mergeam la toate party-urile – și NUMAI la alea cu personaje negative.
Și-acum – uitați-vă la mine.
Fiindcă știți ce s-a-ntâmplat, nu?
Chiar vă vine să credeți că aș fi renunțat la toate pentru un sărăntoc incult, un coate-goale-frunză-n vânt, fără un ban în buzunar, care nici măcar nu și-a luat bacalaureatul, trăiește din ajutorul de șomaj și e atât de fumat că vorbește cu animalele și ascultă de sfaturile unui cal?
Zmeul meu era puternic și deștept – nu degeaba avea trei capete. Ca să nu mai vorbesc de altele… Doamnelor, voi ce-ați fi făcut în locul meu? V-ați fi uitat la un vânător de avere, care pentru jumătate de împărăție s-ar însura și cu Baba Cloanța? Un analfabet alcoolic plin de datorii?
Vedeți că nu e logic?
Da, unele fapte sunt adevărate.
Cele mai multe însă, nu.
Iar interpretarea lor este complet greșită.
Fiindcă da, Zmeul a fost ucis pe la spate, cu propriul lui buzdugan.
Dar nu după trei zile de luptă, ci în somn, pe plajă. Dormeam amândoi, fără nici o grijă și când m-am trezit, așa amețită cum eram, am crezut că e tot el, zmeul meu, care vrea să facă o glumiță. Odată, ca să ne distrăm, s-a transformat în taică-meu și am crezut că fac pe mine de frică! Mă rog, era totuși zmeu, avea un simț al umorului mai ieșit din comun.
De-aia nici n-am strigat când l-am văzut, mi-am imaginat că și atunci s-a transformat în afafaglaticul ăla de Făt Frumos, nespălat, puțind a țuică ieftină și tutun prost. Așa că i-am zâmbit și l-am primit în brațele mele. Cât de proastă am putut să fiu! Credeam că experimentăm.
Și, pe urmă, ce era să mai fac? Nu i-am putut scoate din cap ideea că m-a salvat. Una din două: ori el era salvatorul vieții mele, ori eu eram curva curvelor. Doamnelor, voi în locul meu ce-ați fi făcut? Zmeul meu era mort și-așa, eu n-aveam chef să mai stau o veșnicie închisă-n turnul ăla din palatul lui taică-meu… nu prea aveam de ales.
Nu vreți să știți cum m-a cerut de nevastă.
— Hai, Lenuță, zice, să facem hârtiile.
— Ileana, spun eu, Illlleana.
— Da, da, zice el, Leana. Lenuță. Eu ce-am zis? Hai să fac o femeie cinstită din tine. Că după ce ți-ai tras-o cu Zmeul-Zmeilor toți anii ăștia nimeni nu te mai ia…
— Păi cred și eu, zic. Cât de prost tre’ să fii ca să te lași comparat cu Zmeul?
Da’ el tace și avocatul lui îmi bagă sub nas niște hârtii. Cam asta a fost. A urmat o nuntă ca-n povești. A ținut trei zile și trei nopți. În prima noapte l-am prins cu Cenușăreasa în dressing. Dar m-am făcut că nu văd. De ce să-i dau ei satisfacția asta? Așa că mi-am pus jeansii, mi-am luat tenișii fermecați ăia de la meșteru’ Camper și am ieșit să dansez cu Hans cel de Fier. Îmi place Hans, are un motor meseriaș. Uneori îmi amintește foarte bine de Zmeul meu.
După care el a început să spună că vrea copii. Dar n-a fost niciodată vorba de copii. Nici în poveste nu se spune așa ceva. Adoptăm, dacă vrea neapărat, putem lua un ied de la Ivan și de la Capră sau pe Tom Degețel sau chiar pe Mica Sirenă, dacă vrea fetiță – dar cine-a mai văzut Ileană Cosânzeană cu copii… ?! Vă dați seama ce incult era, dacă putea să-i treacă prin cap una ca asta.
După faza cu copiii, cred c-a intrat la apă și a făcut vreo prostie, așa că l-au pus la păstrare în vreo catacombă, că o vreme nu l-am mai văzut. Îmi scria scrisori de pe nu știu unde: că se simte înșelat, că sunt lipsită de inimă, că nici nu sunt așa cosânzeană, chestii de orgoliu rănit. Că sunt cam consumată… păi iubirea te consumă, numai că el habar n-are de așa ceva. Că de-asta lucrătoarele în industria sexului ies la pensie la 35 de ani. Și, mă rog, ce credea el că am făcut eu toți anii ăștia cu Zmeul – am jucat scrabble?
Pe urmă a urmat faza a doua: s-a întors acasă, era complet schimbat. Gras, cu burtă, ras în cap, nici urmă de părul ăla lung, blond. S-a apucat de fumat trabuce, s-a împrietenit cu toți balaurii și a început să vâneze prin pădurea de aramă. Venea acasă cu tot felul de parașute – credea că mă face geloasă! S-au perindat pe-aici toate boarfele din Frații Grimm, de la Cenușăreasa aia triumfătoare până la cele douăsprezece lebede. Care erau de fapt lebădoi. Fiindcă, după o vreme, a descoperit că-i plac mai mult băieții. Ca și când mi-ar păsa!
Dar cea mai rea a fost faza a treia, când a început să joace. A pierdut castelul Zmeului și a trebuit să vândă insula sub prețul pieței. Pe urmă a jucat jumătatea lui de împărăție, după care a trebuit să ipotecăm cealaltă jumătate și să-l mutăm pe taică-meu la azilul de bătrâni. Acolo s-a sfârșit pe o ploaie groaznică și nici măcar nu știu unde-a dispărut săracu’ de el, fiindcă în ultima vreme zic asistentele medicale că își cam pierduse memoria și tot mai des se transforma în broscoi. Se credea din nou tânăr și pleca prin pădure în căutarea maică-mii…
Acuma… cu Făt Frumos nu prea mai știu ce s-a întâmplat, că după ce m-a adus la sapă de lemn, a plecat iar în lume, pe calul ăla răpciugos al lui – și pe mine m-a lăsat să-i plătesc datoriile. Dar s-o creadă el – fiindcă m-am abonat la un site de first dates pe internet și mi-am găsit iubirea vieții. Avatarul lui e Jack, cred că o fi ăla cu vrejul de fasole. Acuma, vrej sau nu, orice e mai bine decât cu fătălăul de bărbatu-meu. Așa că aici ne despărțim, iar eu v-am spus povestea adevărată. Asta ca să nu mai credeți toate prostiile de pe net sau din cărțile alea cu poze idioate, pe care le cumperi în supermarket.
