Nebănuita antipatie

Întotdeauna am avut impresia că binomul pozitiv-negativ ne copleșește. Că literatura noastră suferă de stigmatul extremelor. Oare literatura română are puține spre deloc personaje antipatice? Când am propus tema dezbaterii, Petru Cimpoeșu m-a avertizat că regretatul Alexandru Vlad alcătuise un dosar despre „personajul negativ” în Vatra. Însă pe mine nu mă interesează extrema, care, la fel ca protagonistul pozitiv, are hărțile interioare bine (pre)stabilite. Antipatia s-a furișat în literatură sub acoperire. În camuflajul ei conceptual, ea s-a statornicit îndărătul dizgrațiosului, respingătorului, dezagreabilului, scabrosului… În fine, în spatele umbrelei de categorii ale urâtului. S-ar mișca, așadar, din umbra unor noțiuni orbitoare – ca ura, disprețul, diabolicul, maleficul – spre extrema luminoasă, pe care o sabotează. Nebăgată în seamă, antipatia și-a făcut de cap. A permis întregii game de invective și conceptelor înrudite, dar deloc alunecoase, să-i ia locul. Unii, ca Socrate, au înțeles devreme că utilitatea ei maieutică poate fi o metodă. De pildă, el se folosea de antipatia calomniatorilor – ca și ideile susținute cu fervoare de sofiști – pentru a da de pământ cu superioritatea lor. Câștiga astfel simpatia publicului. În schimb, Panait Istrati repeta că el nu practică simpatia și antipatia, ci dragostea și ura. Simțea încărcătura altfel, ca un autodidact aventurier.

Pentru cititorul din mine, totul a debutat cu câteva rânduri din jurnalul minunat al lui Jeni Acterian. Referindu-se la antipatia pentru un coleg, ea spune că antipatia este „un sentiment care nu se poate motiva”. Cu toate acestea, ea avea în vedere, nu mă îndoiesc, un tip de antipatie spontană, instinctivă, psihologică. Deși pare o simplă chestiune de gust, problema e ceva mai complicată. La mijloc, recunosc, e și una dintre așteptările mele, despre care nu se cuvine să vorbească la vedere un critic. Anume, de ce nu avem cu adevărat personaje antipatice în literatura noastră? Să fie vorba de precaritatea psihologică ori hermeneutică? Construiesc prozatorii noștri mai mult pe scheme inflexibile? Firește că putem să oferim contraexemple, cu interpretarea fiecăruia. Altceva mă preocupă: cum pot deveni personajele pozitive antipatice? De pildă, cum aminteam și cu altă ocazie, există cititori cărora le este antipatic Micul Prinț! Și cred că, fără excepție, orice personaj luminos, central, să-i spunem oricum, poate deveni antipatic. Pe când un personaj negativ poartă implicit, natural, și eticheta antipatiei. Nu mă gândesc doar la opoziția simplistă a definiției. Explic îndată.

La vremea ei, m-a contrariat o frază a lui Bergson. El nota că, spontane, simpatia și antipatia nu fac decât să dovedească interferențele dintre conștiințele noastre. Ar exista, carevasăzică, „fenomene de endosmoză psihologică”. Adică, atunci când se umflă, celulele alcătuiesc endosmoza, iar când se micșorează, exosmoza. Endosmoza privește osmoza dinăuntrul celulei, pe când exosmoza, cum spune și prefixul, cu osmoza din afara ei. Găsim astfel de endosmoze psihologice în literatură? Criteriul spontaneității – că el vine pe filiera incompatibilității de caracter sau gust (ca la Jeni Acterian) sau nu – funcționează, cred, numai până la relectură. Oare n-am pățit toți ca recitind să ne devină brusc antipatice personaje admirate odinioară? Nu cumva recitind ne îndepărtăm de sentimentul primar, al emoției, și receptarea, nu doar hermeneutica, captează alte exigențe? Dar severitatea așteptării noastre se prea poate să meargă, și ea, la extreme. Ionesco defrișa toată literatura recentă jucându-se de-a criticul. Însă, reluată, lectura reașeza valorile. Nu era un joc extravagant al antipatiilor trucate, nimic mai mult.

În genere, ne sunt antipatice ierarhiile generațiilor anterioare. Dar ce se întâmplă când, dincolo de relectură, reașezăm cu adevărat conținutul unui personaj? Iar a crea un personaj antipatic se pare că este o încercare doar pentru aleși. Firește că n-ar fi exclus ca relectura să ni-i facă antipatici pe toți eroii, în primul rând pe cei canonici. Cert este că Freud respinge din capul locului termenul. El optează pentru „înăbușirea” simpatiei și antipatiei, pentru că altminteri nu vom cunoaște adevărul „gol-goluț”, fără tăria de-a depăși aceste sentimente. Bineînțeles că termenul va fi utilizat de psihanalist când va nota ideile despre antipatiile eului față de anumite manifestări ale erosului, neconsumate. Le repudia, așadar, dar nu scăpa de ele. Oare de ce? Necesitatea antipatiei, să-i zicem – exagerând, cu voia dumneavoastră – se poate să aibă de-a face cu anxietatea. Pe care, deloc întâmplător, cred, Kierkegaard o definește drept „o antipatie și o simpatie antipatică”. Și astfel, el ridică miza conceptuală. Chiar libertatea ar fi obiectul unei antipatii pline de compasiune și a unei compasiuni antipatice. Rezultată, angoasa este ea însăși posibilitatea libertății… Când nu definește incompatibilitatea psihologică, nici de alt fel, când nu produce rumoare prin posibilitatea libertății, antipatia atrage și respinge deopotrivă. În această „antipatie simpatică” se încadrează majoritatea personajelor care mușcă din antipatia propriu-zisă. Cam puțin, totuși. Personajele lui Breban aici se îndestulează cu sentimentele amestecate ale cititorului, la fel, alunecoșii lui Bălăiță, suciții malefici ai lui D. R. Popescu – despre autorul romanului F, Eugen Negrici spune că „schimbă atât de des simpatia cu antipatia și antipatia cu simpatia pentru eroii său, încât până și evenimentele arhicunoscute, de manual, se ficționalizează…”. Dar și un Razumihin, de pildă, care asistă demența lui Raskolnikov „sacrificându-se” în rolul de protector al familiei prietenului, în loc să se manifeste radical, pentru a-l smulge pe bolnav din avarierea conștiinței. Și exemplele pot continua. Pe acest balans construiesc Thomas Mann, Hesse, Canetti și mulți alți prozatori importanți. Dar parcă niciunul nu se desprinde cu adevărat de matca binomului.

Adeseori protagoniștii bătrâni, ca Giurgiuveanu sau Don Quijote, chiar antipatici, îi lăsăm în seama comicului. Cum e și Cicikov al lui Gogol, supărat foc că cei antipatizați de el îi întorc sentimentul. Antipatia se folosește de comic pentru a-și prelungi camuflajul.

Intuind resursele obscure ale antipatiei, Rudolf Steiner spune că în orice simpatie se amestecă și „o antipatie secretă”. Fenomenul, unul prenatal, decide gânditorul, nu poate fi explicat decât prin datele subconștientului. Observarea nuanței duce la subtilități ale „experiențelor interioare”, cum numește Steiner simpatia și antipatia. Ele chiar putând să ia locul sintagmei. Unica problemă ar fi că ele nu pot fi evaluate după intensitate. Căci simpatia întrebuințată în raport cu regnul elementar nu implică îndepărtarea de regn, ci desemnează o calitate a ființei sau fenomenului elementar – ce se completează cu altă calitate simpatică a unei ființe sau a unui fenomen. Ca ființă eterică, conchide gânditorul, sufletul rămâne sub acțiunea simpatiilor și antipatiilor, pentru că el nu se poate sustrage și-și trăiește propria viață. Între stările spirituale aduce antipatia și Pascal, dar Steiner nici măcar nu-l amintește… În aceeași zonă cred că se găsește și Sartre. Zice filosoful: când spunem că cineva e antipatic pentru noi, e limpede că vrem să-l atingem în ființa lui, dar nu ne asumăm antipatia ca realitate proprie. Iar antipatia, ca avarul etc. fac ca obiectul pe care-l avem în vedere să existe este de fapt în mijlocul lumii. Lui Sartre poți să-i pui în brațe orice concept și-l va situa în ființă sau în mijlocul lumii.

Cum observăm, pe măsură ce decojim noțiunea, sensurile se duc fie spre subconștient, fie spre libertate, definind chiar sufletul, ființa și dimensiunile spirituale. Ca și cum n-ar fi de ajuns, Foucault notează că identitatea lucrurilor și singularitatea datorează totul balansului constant al simpatiei și antipatiei. Și el amplifică chestiunea: „autotputernicia simpatie-antipatie”, zice el, mișcarea și dispersarea pe care le prescrie fac posibile toate formele de asemănare… Întreg volumul lumii, toate învecinările produse de conveniență, scrie francezul, toate ecourile emulației, toate înlănțuirile analogiei sunt suportate și dublate de acest spațiu al simpatiei și antipatiei care nu încetează să apropie și să țină la distanță lucrurile. Prin acest joc, lumea rămâne aceeași.

Iată că, de la un simplu înlocuitor al disprețului, un substitut călduț al urii, ajungem chiar la jocul lumii. Căpușa noțională ascunde chiar lumea. Sau partea nevăzută a lumii. Atunci de ce nu s-ar regăsi ea răsturnată sau oglindită în personajele prozei dintotdeauna? O să spuneți că e nevoie de multă subtilitate, de muncă densă în spatele protagonistului de aiurea. Țoiu intuia paradigma când spunea, platonician, cred, că personajul este umbra umanității. Dar în acea umbră, labirintică și cu rădăcini semantice, el îndesa psihologii, caractere, istoricitate, binele și răul, alegoria și parabola. Ca alți scriitori din epocă, furișându-se printre colții cenzurii, care reușeau să facă eroi ce pot trece antipatici, chiar dacă ei nu se regăsesc așa în intenționalitatea autorului.

Dacă descoperi că antipatia acoperă și viața sufletului și pe cea a lumii, ce-ți rămâne?  Să constați poate că pozitiv-negativ dă măsura literaturilor mici, fără imaginație, la care participă – fără efort sau fără cultură – autori cu pretenții de scriitori. Prin urmare, mai adăugăm un sens antipatiei. Martin Hoffmann spune că rădăcinile moralității se află în empatie. La fel reformulează și Michel Onfray, care observă în antipatie ceva care ruinează sufletul prin „toxinele degradante ale resentimentului”, alungându-ne din cercurile etice. Nu departe, dar în ceva mai multă poezie, se pronunță Breton. În Iubirea nebună, el opina că simpatia ajută la transferul întâlnirilor din „hazardul favorabil”. Antipatia ar fi transferul din „hazardul nefavorabil”.

Trebuie să mărturisesc că, de la bun început, mulți invitați au crezut că vor portretiza un personaj din lumea literară, poate un individ disprețuit. Dezamăgirea unora a fost imensă. Cum să vorbim despre literatură? Mi-am amintit că Cioran formula unul dintre cele mai scandaloase silogisme tocmai pe capacitatea noastră de-a antipatiza. Indiferența supremă a sfinților, dată de bunătatea lor, îi face antipatici în ochii noștri, zice filosoful român, care nu-și putea imagina o lume mai antipatică decât cea a înțelepților. Să facem parte dintr-o cultură a antipatiei fără să știm ce este ea cu adevărat? Mă amuză antipatiile criticilor care spun despre sine că își devin antipatici. Lui Călinescu îi erau antipatice primitivismul eroilor homerici, glasul „graseiat, edulcorat” al lui Moscopol… Ba crede că C. Stere face din Vania (din În preajma Revoluției) un personaj antipatic prin „lipsa de stăpânire a repulsiilor afective în fața unui mare devotament”, un personaj prea individualist și egocentric, în vreme ce Tania rămâne simbolul „femeii-umbră”. Dacă era golită de misoginism, sintagma din urmă ar fi definit cel mai bine personajul feminin din cultura noastră!

Destui sunt scriitorii care fac totul pentru a deveni antipatici. Marino, de pildă, știe că, nesociabil, le e antipatic multora, dar eticheta e mai degrabă un mod de-a fi nefericit. M-a amuzat să regăsesc expresia de zeci de ori în Memorii. Cu neschimbată greutate semantică. La un moment dat, nici n-avea sens să mai fac notițe despre opiniile în oglindă ale mizantropului clujean. Nu cred să apară alt cuvânt mai des în Memorii când se referă la propria persoană. Marino este fericitul posesor al „antipatiei profunde” pe care-o afișează histrionic. Nu-i vorbă că antipatizează cât o duzină de scriitori (pe Țepeneag, pe Manolescu, păltinișenii, pe cine nu…!?). Cine-l atacă e automat un mediocru etc. Probabil că nu puține memorii ar trebui să aibă drept subtitlu: Istoria antipatiilor mele.

Ca să recunoști un personaj antipatic din literatură, trebuie numaidecât să-i identificăm materialele din care e confecționat: aliajele topite în strategii, în sentimente și psihologii contradictorii, în amestecul adeseori derutant de clarobscuritate, ideologie, alegoric, poeticitate… Rămân la credința fermă că antipatia se evidențiază numai prin relectură. Până atunci, dictate ideologic sau instinctiv, filosofic sau psihanalitic, sociologic sau estetic, personajele se clasifică involuntar în pozitive și negative. Un personaj negativ poate fi simpatic, indiferent ce-ar face. Pe când antipaticul rămâne condamnat, chiar dacă împarte raiul tuturor.  

Ne pot exaspera lenea lui Moromete, elucubrațiile lui Gheorghiu, egotismul lui Faust, ca și apatia lui Castorp. Orice personaj devine antipatic la un moment dat. Antipatia crește deodată cu vulnerabilizarea personajului – prin relectură, identificarea fisurilor din construcția personajului, din schematism etc. Subtilă și eterogenă, antipatia rămâne un sentiment despre care nici nu trebuie să avem o justificare rațională. Stridente, categoriile urâtului n-au nevoie de justificări. La fel, protagoniștii luminoși. Pentru un cititor, orice protagonist fericit poate fi antipatic, la fel cum se poate spune despre bucuria copiilor și hipnoza îndrăgostiților – ca și alte stări antipatice pentru privitori nefericiți sau care au fost părăsiți de tinerețe. Luând toate argumentele deoparte, îmi dau seama că se poate scrie o filosofie a antipatiei. Neserioasă și speculativă în același timp. Deocamdată să observăm că literatura noastră are prea puține personaje care să intre cu adevărat în categoria antipatiei. Pe celelalte ar trebui să le lăsăm în seama basmelor sau al minoratului prozastic și să începem cu adevărat să recitim și să scriem un alt tip de literatură, rămasă, vedem bine, în urma dramaturgiei și a filmului.

Toți scriitorii invitați scriu sau au scris proză.