George Călinescu, al cărui strivitor talent de critic literar i-a umbrit excelentele romane, a lăsat mai multe urme în cărțile mele.
Încă din prima ediție a Drumului egal al fiecărei zile (1975) am introdus informația că romanul Bietul Ioanide fusese scos din librării: elevă în clasele primare, auzisem în familie această știre. Romanul fusese terminat în 1952 și publicat în 1954.
Mai târziu, ca liceană, am încercat să-l citesc, dar m-a plictisit. L-am recitit însă, de-a lungul vieții, de mai multe ori și la fiecare nouă lectură l-am apreciat mai mult, datorită ritmului epic dens, menținut alert, în ciuda descrierilor somptuoase, și a galeriei de personaje, privite cu un ochi sarcastic.
Singura excepție, Ioanide, probabil o flatantă proiecție ficțională a autorului.
Ultima oară l-am recitit în timpul Provizoratului, când vânam informații despre mișcarea legionară, și din nou m-a captivat. Un roman mai acid la adresa personajelor decât modelul balzacian, cu o statuie înălțată Creatorului – arhitectul Ioanide.
De regulă, personajele antipatice sunt cele pe care autorul le-a trecut în categoria celor „negative”, atribuindu-le trăsături de caracter și comportamente reprobabile.
Dar eu l-am antipatizat pe Ioanide tocmai pentru că autorul și-a încărcat personajul central cu prea multe calificative elogioase: aceasta mi l-a făcut antipatic de la prima lectură a cărții, din adolescență:
„Ioanide era elogiat în fraze delirante ori atacat cu vehemență, se ghicea dintr-asta valoarea lui paradoxală”.
(Panait Suflețel): „Ioanide e epicureu … E Ahile în veșnică expediție erotică”..
(Dan Bogdan): „Ioanide nu-i un profesionist, el visează lucruri poate imposibile deocamdată la noi, care sunt însă normale în altă parte. Eu mă mir că nu se duce în străinătate. Sunt sigur că ar face o carieră strălucită … am vorbit cu oameni care nu se sfiau a declara că e un geniu”.
Eram mai degrabă de acord cu personajele care erau critice față de el:
„(Gonzalv Ionescu) se întreba sincer cum un om așa mediocru ca arhitectul – asta era opinia lui – putea fi profesor în învățământul superior și un personaj cu reputație. Ioanide nu era om de știință, nu avea publicații suficiente”.
”Bonifaciu Hagienuș nu credea deloc că Ioanide e un visător. Îl socotea dimpotrivă pozitiv, viclean, corupător de femei”.
Ioanide își justifică neglijarea totală a soției, Elvira („într-un mod scandalos”) și donjuanismul prin rațiuni „profesionale”:
„Cauza era, cugeta el, trista împrejurare de a nu găsi în țară o misiune care să-i absoarbă toate puterile în câmpul cerebral”.
Chiar și proiectele arhitecturale megalomane ale lui Ioanide, care s-au împlinit, peste decenii, prin demolările din București și construcțiile Casei Poporului și Catedralei Neamului, mi-au sporit antipatia față de el:
„Totdeauna spusese că arhitectura trebuie să se purifice de orice natură vie.”
(Reflecțiile lui Ioanide): „În Asiria aș fi avut de lucru, nu vorbă. Aș fi ridicat Babilonul zidind în cărămidă și bronz. Lipeam peste tot basoreliefuri colosale și monștri de teracotă (…) În mijlocul pătratului aș fi construit un turn amețitor (…)”.
„(…) o bazilică, un edificiu amețitor, cam în stilul monumentului lui Mausoleu (…) un fel de palat comunal din blocuri de piatră, un for semicircular cu statui colosale în nișe”.
„Până când o să stăm așa într-o adunătură de cocioabe? Bucureștii trebuie să-și ridice odată un monument fundamental, în jurul căruia să pivoteze orașul, ca Luvrul la Paris, Kremlinul la Moscova (…). Anumite puncte trebuiesc complet curățate și pe ele înălțate edificii cardinale (…)”.
Ioanide, de altfel ca Elvira, soția lui, sunt lipsiți de o interioritate credibilă, dovadă modul în care se comportă după moartea copiilor, a Picăi și a lui Tudorel:
„Începură să trăiască exterior, să se substituie copiilor, făcându-și din persoana lor un scop în sine. Deveniră mondeni.”
Călinescu între Bietul Ioanide și Scrinul negru
Interesul pentru „cheile” personajelor din Bietul Ioanide (un roman des citat și prea puțin reeditat, în ultima vreme) este depășit.
Nu era însă așa în 1960, când (potrivit unei stenograme din arhiva CC publicată recent) Gheorghe Gheorghiu-Dej, părând la curent cu ele, îl întreabă pe autor: „Sunt personaje care se pot recunoaște, oameni vii, ai avut ceva cu ei? Ceea ce, firește că acesta neagă.
Poate la sugestia lui George Ivașcu, Călinescu îi solicitase o audiență ca să grăbească publicarea Scrinului negru. Dar Dej tot revenea la Bietul Ioanide, citise jumătate din el și era nemulțumit că legionarii, cu care avusese discuții și confruntări în închisori, nu fuseseră prezentați în culori destul de negre:
„Eu am citit cartea și i-am reproșat lui Răutu că nu a citit-o și el. Am făcut adnotări pe partea citită. Am spus ce e bine și ce e rău”.
„Nu mi-a plăcut forma criticii, sunt lipsuri acolo. Am criticat tovarășii că nu au dat indicații ca lucrarea să fie bună”, îi spune autorului.
La insistențele lui Dej ca să rescrie romanul („Aveți timp să îmbunătățiți această carte”), Călinescu se apără („Repet, aici nu e vorba de Bietul Ioanide, aceasta mai pe urmă”), încercând să ajungă la ce-l doare – întârzierea Scrinului negru.
Nu era adeptul cărții de sertar, de care se va face caz după `90. Cartea e perisabilă, trebuie să ajungă la public atunci când a fost scrisă:
„Se tărăgănează prea mult… în timpul ăsta noi îmbătrânim, ne depășesc evenimentele, cartea, care era bună la timpul ei, rămâne în urmă”.
M-am rezumat la personajul Ioanide, cel din romanul Bietul Ioanide, fiindcă Scrinul negru a fost mult mai afectat de cenzură, și nu știu cât din „malformațiile” personajului s-au datorat șefului Secției de Propagandă și Cultură din CC, Leonte Răutu.
Călinescu se arătase în fața lui Dej dispus „să mai lucreze pe manuscris”, cum se spunea atunci:
„Am făcut modificările și îndreptările necesare fiind gata de a face și altele, dar bineînțeles cu regulile artei… Atunci când începe lucrarea să ni se dea ajutor, nu cinci ani mai târziu, pentru că se produce un fel de deprimare a scriitorului care nu mai poate scrie nimic”.
Dej aflase că Scrinul negru avea 800 de pagini și-l sfătuiește pe autor: „dacă vrei să fii citit, caută să te exprimi în puține pagini”.
La sfârșitul audienței este binevoitor, Scrinul negru este dat pe mâna șefului Secției de Cultură și Propagandă a CC:
„Uite așa, tovarășul Răutu, tovarășul Călinescu trebuie ajutat să-și termine lucrarea. Să fie explicat ce anume trebuie scris.”
Printr-o ciudată coincidență, cei doi „interlocutori”, George Călinescu și Gheorghe Gheorghiu Dej, aveau să moară amândoi, în același an, în aceeași lună.
Nu știu dacă George Călinescu a mai apucat să-și vadă publicat Scrinul negru, apărut tot în 1965, la cinci ani după audiența la Dej. Am citit romanul imediat, și jumătate mi s-a părut jenant de fals. Mă întreb cum o fi arătat oportunistul Ioanide în versiunea inițială, înainte să fi primit „ajutorul” lui Leonte Răutu.
Dar pe asemănarea cu el (reală sau nu), lectora Dimineții pierdute, Magdalena Popescu Bedrosian și-a construit referatul pentru cenzură. Avea să-mi spună asta după câteva decenii după apariția romanului meu, în 1984…
Stenograma comentată mai sus, publicată într-o Românie literară din 2003, mi-a reamintit începutul studenției mele, când l-am zărit și ascultat pe George Călinescu. Un incredibil personaj teatral cu un cap patetic, voce pițigăiată, cântată și un pântece imens – semnul cirozei care îl va răpune. La catedra amfiteatrului Odobescu, plin ochi, invocându-l din când în când pe George Ivașcu, „managerul” evenimentului, făcea ironii în trombă la adresa sloganurilor realist-socialiste, arătând tinerilor înghesuiți în bănci, între bănci, cățărați pe pervazurile ferestrelor etc., adevăratul chip al Literaturii. Dar nu exista nici cea mai mică asemănare cu Ioanide, Don Juanul cvincvagenar:
„fizionomia lui de faun fără vârstă ,ca și turnată în bronz… producea o cutremurare femeilor mai intelectualizate.”
