Nu a fost odată ca niciodată… Doar un tată bețiv și un copil luat de la școală pentru a-și recupera mama. Și drumul rectiliniu prin mijlocul pustietății. Doar singurătatea celui care nu știe să iubească și să protejeze. Și alcoolul care încețoșează povestea de familie pe care filmul de debut al lui P. S. Vinothraj – Pietricele/Pebbles (2021) – o restituie cu atâta claritate și forță, încât ești prins în vârtejul călătoriei celor doi – tată abuziv și fiu.
Acțiunea, plasată în India rurală, s-ar putea petrece oriunde. Pașii băiețelului, unduirea țanțoșă a tatălui, căldura excesivă, gândurile nerostite ale fiecăruia se contopesc în mișcarea frenetică. Dimensiunea vizuală extrem de puternică, la granița dintre poezie și realitate, amplifică tensiunea ce capătă concretețe de la o scenă la alta. Caracterul excesiv al tatălui, foarte bine restituit de Ganapathy (interpretat de actorul de teatru Karuththadaiyaan), energia fiului Velu (Chellapandi) de a lupta cu demonii dezlănțuiți ai tatălui, puterea de a-i ține piept, în ciuda represaliilor, scenele trepidante prin zona deșertificată din apropiere de cătunul Idaipatti din sudul statului indian Tamil Nadu demonstrează talentul de regizor și autenticitatea viziunii lui Vinothraj.
Inspirat de povestea surorii sale, care a călătorit 13 km pentru a se salva de abuzurile soţului, P.S. Vinothraj semnează scenariul şi regia filmului, numai că rolurile se inversează: un bărbat violent porneşte desculţ în căutarea soţiei. Filmul a fost distins cu Tigrul de Aur la Festivalul de la Rotterdam. Plasându-și acțiunea pe drum și antrenând un număr redus de personaje, Vinothraj dă forță scenelor dialogate (foarte puține, de altfel), construite aproape în totalitate în mișcare.
În general, părinții pun în joacă, adesea, întrebarea pe cine iubește mai mult copilul, dar în film o asemenea interogație devine violentă: „Îți place mai mult de mine sau de maică-ta?” – nu doar pentru că nu avem acces deloc la figura mamei, ci, mai ales, pentru că băiețelul – dotat cu o înțelepciune nefirească pentru vârsta lui – nu vrea să aleagă între părinți, îi vrea pe amândoi alături de el și de sora lui mai mică. Nu se gândește la baloane colorate sau la jucării, ci la barbaria tatălui și la excesele sale.
Odată ajunși la casa părintească a soției, bărbatul își iese din minți. Gonit de rudele soției, fierbe de supărare. Starea sa colerică este întreținută și de reacția băiatului, care începe să alerge înapoi spre sătucul din care veniseră. În filmul lui Vinothraj, nu se prea vorbește. Cele câteva dialoguri sunt însoțite de reacții, gesturi și emoții nemaipomenit de puternice, în care distingem prejudecățile castei, neputința de a abandona viciile. Bețiv și bătăuș, bărbatul a distrus viața fetei cu care s-a căsătorit, i-a vândut bijuteriile, a alungat-o de lângă propriii copii.
Părinții trebuie să se împace, altfel tatăl se căsătorește cu alta. Dar ce mai înseamnă familia pentru cineva care devine părinte prin hazard? Tatăl bețiv stă la colț și fumează neîncetat, iar singura modalitate pe care o gândește de a-și recupera femeia este de a o învinovăți că și-a abandonat copiii. La fel de violentă este și replica „De azi înainte nu mai ai mamă, doar tată”.
Mersul cu autobuzul prin inima deșertificată a Indiei dezvăluie un adevărat număr de iluzionist: cromatic, drumul este un adevărat spectacol care lasă să se întrevadă sărăcia, limitele vieții în regiunile în care apa este tot mai puțină și mai impură, de la sacoșele deșirate în care sunt cărate nimicuri la bidonașele din care apa sare în toate părțile, la statuete, corpuri vopsite în galben, femei îmbrăcate în sari ce-și preumblă frumusețea deja fanată.
Halucinante de-a dreptul sunt cadrele filmate de sus, în care autobuzul oprește în pustiu, iar femeia și copilul coboară, dar și cel în care tatăl se ia la bătaie cu unul dintre bărbații din autobuz. Apoi scenele de viață campestră, înregistrate realist de regizor, de la scena în care mica familie vânează șobolani pentru prânz, făcând suficient fum ca să gonească rozătoarele din ascunzătoare, vigilența cu care, odată prinse, bunica le pune în oală. Scena în mișcare, filmată prin întoarcere rapidă în unghi de 360 de grade este amețitoare, dar foarte puternică vizual, nu atât prin vertijul pe care îl generează pentru câteva fracțiuni de secundă, cât prin acel clin d’oeil care ne face complicii vocii interioare a protagoniștilor. Iar deșertul apare ca simbol al întinderii sterile, în care sălășluiesc demonii ce se hrănesc cu singurătatea fiecăruia, dar și spațiu al confruntării propriei conștiințe cu realitatea. Pe drumul de întoarcere, pe jos, băiatul suge o piatră, pentru că nu au apă. Se joacă pe ascuns cu un ciob de oglindă, caută pacea într-o lume lipsită de pace.
Este un film impresionant din multe puncte de vedere: dincolo de forța expresivă a scenelor ori de duritatea anumitor gesturi ale personajelor, este modul impecabil de a restitui povestea. Nu e lipsit de importanță nici faptul că, la ediția de anul acesta de la TIFF, filmul lui Vinothraj a obținut Premiul Special – Trofeul Transilvania.
