De câte ori citesc un jurnal, pornesc la drum cu ideea (preconcepută, ca orice fixație subiectivă) că nu poate exista onestitate „publică”. Și că o astfel de dezvelire a personalității unui autor sacrifică sinceritatea din dorința de a crea un construct pur estetic sau, de foarte multe ori, din rațiuni care țin de un orgoliu greu de păstrat în frâu, pretabil mai ales minciunii mărunte și convenabile decât adevărului pur. Răul lui Radu Vancu îi poate provoca cititorului simplu accese de invidie, dar și suspiciune. Invidie pentru felul în care autorul extrage motive de bucurie (a se citi „frumusețe”) din orice faptă, gând ori întâmplare; suspiciune – pentru că uneori elanul acesta de a colora totul într-o pastă spiritualizată pare neverosimil. Însă toate reținerile ori obiecțiile față de eventuala nesinceritate a confesiunilor din Răul se spulberă dacă avem în minte, pe tot parcursul lecturii, personalitatea reală a scriitorului și omului Radu Vancu. Cel puțin în postura sa virtuală și civică, universitarul sibian a dovedit că e străin de orice formă de meschinărie ori de exces; este de o politețe aproape demodată și de un bun-simț deseori intimidant. Pledează mereu pentru moderație, pentru nuanță, pentru conciliere. E capabil de mari prietenii intelectuale și își privește confrații scriitori cu admirație nedisimulată. Una peste alta, un om întreg. Și lucrul ăsta se reflectă perfect în acest al doilea volum al jurnalului său.
Există trei dimensiuni ale notațiilor din confesiunile lui Radu Vancu: palierul domestic, cel cultural și cel politic/civic. În ceea ce privește primul dintre acestea, este uimitor cum R.V. găsește resurse de revigorare în cele mai simple gesturi ale celor pe care îi iubește. Figură centrală în carte, Sebastian (fiul) pare un arhanghel trimis pe pământ autorului pentru a-i reaminti că frumusețea e aproape, la îndemână și că orice ipostază a acesteia e capabilă să (ne) salveze de la dezastru. Episoadele cu Sebastian sunt tot ce are mai luminos acest jurnal, bucăți strălucitoare care impresionează până la durere: „Într-una din seri, pe plaja de la Corbu, stăteam întins pe nisip, Cami a ridicat cearșaful să-l scuture – pânza lui era exact de aceeași culoare ca și pânza cerului […] „stai, am o idee!”, a spus Sebastian – a aprins lanterna telefonului și […] a început să facă din mâini jocuri de umbre pe pânza bleu & putredă. Și, vreme de câteva minute, am privit mâinile lui mici acoperind tot cerul & jucând acolo sus tot jocul de umbre al vieții mele dintotdeauna.” (p. 152-153) De altfel, Sebastian e cel care sintetizează, cu minunata lipsă de reținere pe care ți-o dă copilăria, esența personalității tatălui său, care – din pricina acestei definiții – îl angoasează și-l presează pe poet: „Sebastian, în seara după ce s-a tuns & a protestat împotriva tunsorii realmente oribile & după ce l-am consolat cum m-am priceput: – Tati, ești inexplicabil de bun. M-am simțit rău, torturat, și în seara aia, și în zilele care au urmat de atunci.” (p. 252)
Unii numesc acest ceva literatură, alții îl numesc credință, alții îl numesc frumusețe. Iar pentru cei care cred că aceste trei substantive sunt sinonime, autorul are o sentință îmbucurătoare, conform căreia lumea încă se creează, încă mai are loc pentru miracole, încă mai poate cuprinde fericire: Tot ce scriem va fi cândva adevărat.
Consistentă e și dimensiunea culturală a jurnalului. Nu doar paginile splendide despre Mircea Ivănescu (care sunt, din punctul meu de vedere, antologice), ci și fragmentele în care Vancu își asumă imposibilitatea de a face față preaplinului & frumuseții sunt dovezi ale unei hipersensibilități cu rădăcini adânci: „De cum văd ceva care aduce cu frumusețea, trebuie să fac un efort fizic considerabil ca să nu plâng. Frumusețea mi-a devenit insuportabilă, am o reacție alergică la ea, ca la o doctorie administrată prea mult timp în doze prea mari. Spus brutal, m-am intoxicat cu ea. […] halul în care am ajuns de acolo trebuie să vină.” (p. 43) Pe de altă parte, nu se poate trăi fără acest drog uriaș care e literatura. Pentru că literatura, la Radu Vancu, nu e doar o preocupare permanentă (autorul e și un adict al cititului bulimic & iresponsabil, cum în literatura noastră recentă numai la Ciprian Măceşaru am mai întâlnit), ci şi – parafrazând un vers celebru – o hiperrealitate cu o mie de feţe. Nu lumea naşte literatura, ci literatura naşte lumea; ea e coaja care îmbracă totul, suprapielea în şi prin care trăim şi respirăm, ultraviaţa pe care am primit-o şi pe care o multiplicăm într-un elan vitalist despre care sperăm că ne poate aduce mântuirea. Mai clar spus, pentru tipul de personalitate pe care îl întruchipează Radu Vancu, totul e literatură. Şi de aici marea lui admiraţie pentru scriitorii uriaşi (de la Pynchon la Cărtărescu, trecând prin Pound şi Ivănescu) care nu s-au sfiit să recunoască, prin scrisul lor, acest mare adevăr. Felul în care autorul jurnalului se raportează la aceştia nu e ranchiuna minoră a celui care le-a ghicit geniul, ci recunoştinţa că au exprimat acea hiperrealitate în care ne scăldăm existenţa. Vancu e influenţat de aceştia şi uneori copiază (mai ales de la Mircea Cărtărescu) inclusiv modul în care se raportează el însuşi la actul creaţiei, so to speak: „m-am închis aici & m-am năpustit pe laptop (la care clămpănesc acum). Au trecut de atunci aproape şase ore, şi am impresia (ba chiar certitudinea) că tastez direct pe bucăţele dreptunghiulare şi cleioase din creierul meu destrămat”. (p. 101) Dincolo de meritele estetice incontestabile, principalul efect al Răului lui Vancu este că restabileşte încrederea în puterea miraculoasă a literaturii („asta e ce trebuie să facă dintotdeauna literatura: să te pregătească de realitate desprinzându-te total de ea”).
Nu doar intelectual, ci şi „om al cetăţii”, Radu Vancu participă intens la protestele civice la adresa guvernării abuzive a PSD. O bună parte a jurnalului îl prezintă în postura scriitorului angajat politic în lupta cu un sistem care urmăreşte să suprime drepturi individuale şi să instaureze o lege a protejării intereselor celor de la putere. Se îmbină, aşadar, preocuparea pentru libertatea spiritului cu lupta pentru libertatea civică & statul de drept. Cu umor, autorul îşi evaluează coregrafia în spaţiul public, lăsând la vedere resturile de vulnerabilitate care îl împing să nu se dea bătut: „Diseară o să fiu în Piaţa Victoriei, iar dimineaţă o să zbor spre Bergen, unde o poetry machine va face poeme noi reciclând versuri de-ale mele. Poezii, proteste, revoluţii. Parc-aş fi un poet rus de la 1917, nu un biografist depresiv de prin Carpaţi.” (p. 29) Radu Vancu are conştiinţa faptului că numai prin ofensiva oamenilor buni se poate răsturna răul provocat de cei care, conjunctural, ne conduc destinele. Iar în categoria „oamenilor buni” Vancu îi aşază nu doar pe cei care votează „cum trebuie”, ci şi pe aceia care i-au adus la guvernare, prin alegerea lor, pe artizanii abuzurilor. Toţi suntem victime, pare să spună Vancu, şi nimeni nu trebuie blamat pentru o opţiune care s-a dovedit ulterior perdantă. Aici e, de fapt, cheia înţelegerii felului în care trăieşte, iubeşte & scrie autorul: Radu Vancu e incapabil de ură. Structural vorbind, el nu poate detesta pe nimeni & nimic. În locul resentimentului, el aşază dorinţa de a pricepe ce se întâmplă cu celălalt. Răul e un efect al întâlnirii mai multor tipuri de abordare a lumii, un rezultat al neînţelegerilor. Din acest punct de vedere, şi cu toate consecinţele care pot decurge de aici, Vancu apare uneori ca un prinţ Mâşkin rătăcit printre contemporani.
Trauma iniţială, punctul zero al tuturor episoadelor prin care trece Radu Vancu, este însă sinuciderea tatălui său. Acest al doilea volum al jurnalului (primul fiind „Zodia cancerului”) abordează într-o manieră mai discretă tragedia pierderii lui. Ea rămâne în background, dar nu iese niciodată complet din scenă. E catalizatorul principal: fie motorul care pune în mişcare sângele, fie operaţia chirurgicală care a smuls cu brutalitate un organ vital al fiului, lăsându-l cu un handicap emoţional asumat & ocrotit cu duioşie. Vancu îşi contemplă propria idee despre sinucidere dintr-o postură pur teoretică, în mici fotograme care îmbină cioranismul cu un foarte amar haz de necaz: „în pijamaua mea gri & boțită, cu teancul enorm de cărți lângă mine, retras în camera de sus din mănsărduță, din care atunci când pot nu ies cu zilele, am înțeles că exact asta sunt: un pensionar de lux al sinuciderii. Imoral ca toți pensionarii de lux, sfidător & revoltător ca ei. Nu un pensionar – un rentier al sinuciderii, asta am ajuns.” (p. 201)Răul e o carte calofilă & eclatantă, care te zdruncină, te ridică și pe urmă te trântește în mizeria zilelor care par fără orizont, dar o face întotdeauna cu convingerea că există ceva mai presus de noi, mai presus de urâțenia timpurilor, mai presus de patimile rușinoase & de chipurile hâde (ca în unele dintre tablourile lui Bosch) care ne veghează descompunerea. Unii numesc acest ceva literatură, alții îl numesc credință, alții îl numesc frumusețe. Iar pentru cei care cred că aceste trei substantive sunt sinonime, autorul are o sentință îmbucurătoare, conform căreia lumea încă se creează, încă mai are loc pentru miracole, încă mai poate cuprinde fericire: Tot ce scriem va fi cândva adevărat.
