Cartea făuritorilor de sens

Mircea Stanciu te învață lumea de la capăt, fără aroganță, cu nonșalanța celui ce crede că e primul care îți povestește despre ea.

146 vizualizări
Citiți în 10 de minute
Mircea Stanciu, Cartea meseriilor dispărute, Editura Frontiera, 2020

Întâi de toate, Cartea meseriilor dispărute li se adresează celor cu drag de simplitate. Oricât ai explora, n-ai să găsești aici altceva decât limpezime. Fie că ești un cititor mai mic sau unul mai mare, Mircea Stanciu te învață lumea de la capăt, fără aroganță, cu nonșalanța celui ce crede că e primul care îți povestește despre ea. Fără să-și decoreze tehnic textul, el îți relatează despre lucruri vechi, ba chiar depășite, la adăpostul cărora te poți așeza tihnit să-ți astâmperi nostalgia.

Nu trebuie să fii un atotcunoscător când citești Cartea meseriilor dispărute, dimpotrivă. Prima condiție aceasta este: să-ți începi expediția încredințându-te că povestitorul – primul meseriaș dispărut al acestei cărți – te poartă pe drumul pe care trebuie. Șugubăț, el îți arată cât se poate de pragmatic motivul pentru care își deschide cartea înaintea ta: a vrut să scoată la lumină meseriile de altădată – unele uitate cu totul, altele reinventate de lumea modernă. Lumina este neîntâmplătoare, firește, deoarece primul capitol îi este dedicat tocmai geamgiului – făuritorului de ferestre.

Doisprezece meseriași, asemănându-se întrucâtva celor doisprezece ucenici de odinioară, împărtășesc, rând pe rând, menirea lor: Povestitorul – cel ce dă sens vieții, Sacagiul – cel ce potolește setea oamenilor, Copistul, un mare monoton – cel mai plicticos meseriaș, e cel ce îngrijește cărțile cu migală, Împăratul – cel ce stăpânește peste lumea nevăzută, Vraciul – cel ce cunoaște durerea din inimile oamenilor, Învățătorul – cel care a înțeles că „viața trebuie într-adevăr irosită, dar nu pentru sine – ci, boierește, pentru ceilalți”, Ciobanul – cel deprins cu blândețea, Meșterul – cel ce înfrumusețează materia cu imaginația sa și „pune ceva în plus, poate o bucată din gândul lui bun”, Croitorașul – cel ce redă oamenilor haina pierdută, Haiducul – meseriașul revoltat, Hangiul – cel ce-i primește pe ceilalți cu mărinimie și Singuraticul – cel a cărui menire este bucuria.

Meseriașii lui Mircea Stanciu sunt, poate, niște platonicieni – ei caută țesătura esenței pe care să o îmbrace. Dar, cu siguranță, înainte de toate, ei sunt căutători ai desăvârșirii. Și făuritori de sens, în același timp.

Să-i privim mai îndeaproape, așadar, pe câțiva dintre aceștia. Întâiul meseriaș, povestitorul, are la îndemână cele mai versatile unelte – gândurile oamenilor: „… în funcție de povestioarele pe care ai ales să ți le spui în cap, și marea istorie a vieții tale se va îmbrăca în culori diferite, unele de-a dreptul luminoase, altele cenușii sau nesigure”. Când gândurile sunt bune, poveștile prind cele mai frumoase culori, însă când gândurile devin cenușii, povestea se strică, iar atunci, un Ceasornicar al poveștilor trebuie chemat deîndată să o întremeze și să nu o lase „să se strângă în jurul tău ca o plasă tot mai deasă și mai încâlcită”. Există și un „Mare Ceasornicar al poveștilor”, ne spune Mircea Stanciu, cel ce vindecă povestitorii – „pe unul de mâhnire, pe altul de nerăbdare, pe altul de furie, pe altul de puținătatea sufletului – sau, poate, de limba ascuțită, ce taie până la os”.

Omul nu se hrănește însă numai cu povești, ci mai are nevoie de un lucru simplu: de apă. Sacagiul nu poate trece neluat în seamă, iar o zi „în papucii lui” e o revelație: „tu nu ești un simplu transportator de apă – ești un potolitor de sete. Se apropie de tine un om sărac și însetat, care-ți cere să bea puțină apă. Nu stai pe gânduri și-i dai de pomană o cană. El soarbe apa în fața ta și chipul i se luminează, îți zâmbește, și bucuria lui este răsplata ta. I-ai astâmpărat setea, i-ai potolit focul. Ești un sacagiu adevărat și-ți este drag de cei însetați. Nu te gândești numai la câștigul tău. Trăiești pentru ceilalți. Iar gândul acesta îți face bine. O senzație plăcută, ca o apă răcoroasă, te învăluie.”

Singuraticul, cel din urmă și cel mai înțelept meseriaș; aproape de desăvârșire, este cel mai vechi, dar totodată cel mai tânăr dintre toți: „Te întrebi acum: ce fel de meserie dispărută o mai fi și asta? Și de ce singuraticii sunt pe cale de dispariție? Răspunsul e foarte simplu: pentru a deveni singuratic, trebuie să începi devreme pregătirea”.

În lumina căreia geamgiul îi face loc cu generozitate, singuraticul își găsește menirea, iar cartea poate avea, din această perspectivă, aspectul unei povești care cuprinde întreaga istorie a omenirii – din tinerețea ei, de la prima fereastră deschisă, până la apus, îngrămădită toată în sufletul unui singur om: „Dar care e secretul singuraticului? De unde-și trage puterea? Deși alungă toate gândurile, el privește spre ceva. El repetă neîncetat câteva cuvinte tainice. Când este singur, le zice cu voce tare, când nu e singur, le zice în șoaptă, iar când nu le poate nici așa, atunci le zice în gând. Are o bucurie ascunsă și uneori este chiar vesel, dar nimeni nu știe de unde-i vine bucuria. Are nădejdea că în inima lui se află o lumină curată, nesfârșită, fără de început. O lumină la care va ajunge într-o bună zi, dacă o urmărește cu stăruință. Luminii aceleia îi mai spune și dragoste”.

Meseriașii lui Mircea Stanciu sunt, poate, niște platonicieni – ei caută țesătura esenței pe care să o îmbrace. Dar, cu siguranță, înainte de toate, ei sunt căutători ai desăvârșirii. Și făuritori de sens, în același timp. La ce bun în zilele noastre un geamgiu sau un sacagiu… sau un copist? Până și numele lor sună cât se poate de ciudat, darămite meseria. Momentul de grație, în micile povești de-aici, este întâlnirea cu noi înșine și cu istoria începută în copilăria fiecăruia dintre noi. Putem fi contemporani cu copilăria lumii întregi, pare a spune povestitorul. Oare mai știm să ascultăm poveștile așa cum le ascultă copiii? Pesemne că avem nevoie să ni se povestească lumea toată, din nou, asemenea lor.

Lăsați un răspuns

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”

Aviz amatorilor

Scrâșnetul dinților este un volum memorabil, aflat mult peste media valorică a poeziei românești din extrem-contemporaneitate.

Marea Parcare

Cu un imaginar extras din mundan, literaturizând parcarea și tot ce ține de ea, atât literal,

Intimități stranii

Cobre cu două capete, viței bicefali, prunci siamezi, balene gemene, tineri licantropi și ligri – în