În caseta tehnică a plachetei cu titlul reverența – Tracus Arte, 2019, ediția a III-a, revăzută – a lui Florin Partene, redactorul de carte și coordonatorul colecției ,,Poezia deceniului I” a Editurii ,,Tracus Arte”, Teodor Dună, informează că imaginea copertei reproduce lucrarea ,,Fantoma unui geniu” a lui Paul Klee (1922), iar coperta IV oferă în imagine ,,una dintre miile de foi din manuscrisele autorului”. E o glumă, firește, o ironie benignă și tandră, cu înțeles pour les connaisseurs, știut fiindu-le acestora că autorul este, de fapt, un campion al nonprolificității lirice și, în consecință și al celei editoriale: în deceniul I al lipsitului de grație mileniu nou el a dat tiparului doar două subțiri, materialmente vorbind, volume – acesta, care este debutul editorial (la Ed. Vinea, 2007, pentru care a obținut Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu, Opera Prima și Premiul revistei Cuvântul, publicație ce și-a încheiat între timp apariția, pentru debut, în același an; ediția a doua în 2009), și volumul liber de causis (Ed. Charmides, Bistrița, 2013).
Această mai rară tăcere editorială – însă nici prezența în spațiul internautic nu a fost mai deasă – nu l-a împiedicat pe poetul Florin Partene (n. 1974, Maieru, B-N) să fie considerat drept unul dintre pionierii importanți ai amintitului prim-deceniu milenial (sau ai, cum i s-a spus, ,,generației 2000”).
Textul liminar, sunt slăbănog și umblu cu slăbănoaga (dacă luăm, cum ni se sugerează, ca titlu primul vers), ar putea fi luat ca o mărturisire ambiguă a naturii obsesiv-aride a relației poetului cu poezia, iar în sens larg cu viața însăși – tot astfel cum titlul cărții poate fi citit nu doar în înțelesul prim, de înclinare devoțională în fața femeii, ci și ca adresare poeziei/vieții ca iubită aflată mereu în ipostaza de entitate greu accesibilă –, o punere în ,,temă” pe cât de lipsită de arguții, pe atât de sugestivă: ,,sunt slăbănog și umblu cu slăbănoaga/ toată lumea ne știe/ de treizeci de ani/ ne iscodim unul altuia măruntaiele/ cu degetul nemilos/ scărpinăm pâinea aceasta fierbinte…” Imaginea pâinii este recurentă în textele cărții, trimițând la împărtășirea liturgică. În fapt, conotațiile sunt cele care dau consistență poetică unui discurs minimalist, programatic în opoziție netă cu verbozitatea și metaforismul. Loc mișcărilor lirice ale sufletului, camera/ odaia este un spațiu bogat în sugestii și trimiteri simbolice, fiind simultan ,,palat de nuntă și cavou”, chilie, laborator de mică producție lirică, spațiu deopotrivă ocrotitor și ostil/ inospitalier (,,dar camera noastră miroase pustiitor”) și, în pofida a toate, un fel de ,,cameră spirituală”, cum ar zice autorul Florilor Răului. Nu e o monadă, căci din timpul nocturn al ei se iese în iremediabila existență a zilei, văduvită de mister și adeverire lăuntrică. În acest claustru benevol, poetul oficiază în ipostază de heautontimoroumenos prin exercițiile autoimpuse, prin voința de a da ființă frumoasei fără corp, poezia. Lucrarea aceasta repetabilă și monotonă ,,e între mine/ și mine cel care noapte de noapte/ își ia inima în brațe/ și o ciupește să rămână trează (…) între mine și inima mea/ spaima că va veni dimineața/ ca un zid nesigur/ de catifea împietrită”. O temă galateică, în fond, fiind vorba de ,,frumoasele nopții femeile minții/ [care] sosesc întotdeauna la timp/ vin întotdeauna flămânde/ cu laptele fluturând”.
Latura sentimentală a sinelui poetic nu e neapărat alungată din text și nu o dată acesta sună ca un cântecel de menestrel.
Cum poetica acestui ceas târziu al poeziei recomandă evitarea registrului grav-solemn, poetul transpune în derizoriu, ludic și clovnerie: ,,… tocmai astăzi nu mi se-ntâmplă nimic/ în plămâni același aer stătut/ în inimă camere goale// mă ridic să provoc// fac de toate/ fac giumbușlucuri fac tumbe/ și chiar mă distrez/ împărțindu-mi trupul/ în mai multe umbre// până la urmă reușesc să respir/ și într-o secundă/ aerul care a stat ani lungi în alții/ mă inundă…”. Potențialitate magică a camerei, căreia i se adaugă ritualul propițiatoriu al băuturilor de licori îmbătătoare îl determină pe actantul liric să facă din recluziune o stare fericită și să abhore ieșirea în lumina zilei, mai totdeauna simțită ca un exod negativ (,,nici ploaie veche/ nici alte semne” sau ,,pentru noi fiecare astfel de zi/ e o farsă/ pe care doar astfel o mai putem folosi”). Trupul nocturn nu poate viețui poetic ca trup diurn. Ca la Florin Mugur, expresia acestei existențe inanimate și anemice este tremurul (,,de două zile sunt un tremur mărunt/ sunt strâmb și tremur strâmb”), doar că la poetul amintit tremurul este însăși normalitatea continuă a respirației poetice
Așadar, tot ce i se întâmplă poetului, adică veghea trăirii sensibile, se consumă în matricea odăii și în timpul nocturn al acesteia, ca exerciții de apropiere de sine și de apropriere a acestuia: ,,întunecat ca tutunul/ refac din cioburi noapte de noapte/ obrazul crăpat…”, sau: ,,…mă ocup cu mine/ în fiecare clipă nu am altceva de făcut”.
Latura sentimentală a sinelui poetic nu e neapărat alungată din text și nu o dată acesta sună ca un cântecel de menestrel: ,,…cald și sincer ca o pâine nouă/ bine dispus ca un vin acrișor/ am și cheia și casa în care/ dacă te caut te găsesc sub covor// de piciorul drept port legat/ un avion care trece prin geamuri/ fără să le spargă/ și care praful de pe mine/ știe să-l șteargă// pândesc prin cheie/ o pisică în flăcări// peste numai o clipă/ pe un lac la picioarele tale/ număr îndelung nuferi/ cu șoapte egale…”.
E o altă modalitate de a petrece timpul mort până va reîncepe liturghia lirică nocturnă a unui suflet însetat de iubire. Aceasta este, în fond, reverența căreia poetul îi acordase de la început rolul principal în prima sa ieșire la rampa editorială.
