9 mai 2002
Pe Dimon l‑am prins în dimineaţa asta primu’ în faţa şcolii. Nebunu’ poartă o şapcă militară din asta cu cozoroc scurt şi mi se pare că s‑o ras în cap. Precis că s‑o tuns, că se vede pe la urechi albul cela de scalp proaspăt ras. A venit ca un sonat pe la 6 şi ceva, chiar dacă începem la 8:15, ca de obicei. Vorbeşte în dodii de‑o iluminare, că a fost orb pân acum. O oră jumate a lipit manifeste prin şcoală, e clar ceva schimbat la el, pare tulburat şi are ochii pierduţi. Stă c‑un vraf de flyere tricolore în mână, cu faţa unuia imprimată pe fundal. Unu’ cârlionţat, tinerel, activist gen. Mă uit mai bine şi‑l are şi pe tricoul negru de sub bluză, încercuit simetric într‑o cruce rotundă.
„Probabil cel mai amplu tablou al Chișinăului anilor 2000.” (Moni Stănilă)
— Cine pula mea‑i aista, Dimon? îl întreb.
— Te‑o pedepsit mam‑ta c‑ai furat bani, nu? mă ignoră el.
— Da, bro, ţi‑am spus, e serioasă treaba. Aista cine‑i?
— 2Pac, se dă el nervos de întrebare, şi nu‑mi mai spune Dimon ori Dima. Dumitru, te rog, de azi înainte.
— Hai, zi, blea, Dumitru, îl iau şi eu la doi ori doi.
— Fără blea, de azi ruseşte nu mai vorbim.
— Îmi spui?
— E Căpitanul!
— Care Căpitan, Dimon? Căpitanu’ lu’ Milan e Maldini, râd eu că prea îi serios al meu.
— E singurul Căpitan pe care ţara asta l‑a avut, du‑te şi citeşte istorie.
— Ei, lasă, ia să văd.
Şi‑l las pe ăsta, zici că‑i stricat la stomac azi, nu altceva.
„Dinu Guțu mixează, decupează, amestecă, face cocktailuri pentru plăcere sau durere. Nu mai poți fi altfel de scriitor azi. E o urgență să contribui la înțelegere cu tot ce știi să faci, că e literatură, muzică, combinat țoale. E atîta material brut în jur. Și mai ales în Chișinău, în ultimii 20 de ani s-a strîns atît de mult material, brut și brutal, încît e nevoie de montaj rapid, deștept și empatic, de atenție maximă la detalii despre viața adolescenților, despre ultima generație matură de «uresesiști», care apoi au luat calea străinătății, despre viața fetelor și băieților făcuți praf de tăvălugul liberalizării, al mafioților mici și mari, al burgheziei închipuit-revoluționare.” (Costi Rogozanu)
*
Cu gândul la Căpitan – Manifest pentru deşteptare
*
Un glonţ ce‑ţi străpunge pieptul nu‑i dureros cum e prostia împrăştiată‑n ţară. Nici lacrimile de sânge nu ne mişcă cum o face indiferenţa fraţilor tăi. Nici zeiţa morţii nu te mişcă cum te doare demonul nepăsării! Nici fierul încins pe pielea de martir nu‑i dureros cum e frica semenilor de a pune mâna pe armă şi‑a‑şi apăra ce‑i al lor, de a ieşi în stradă, de a ridica pumnul sus, de a‑şi dezveli pieptul în faţa gloanţelor celor care ne umilesc şi ne ţin în lanţuri de sute de ani. Hai cu noi să facem ce‑a făcut şi Căpitanul odinioară!
„Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor
cum dor acele braţe slute
care să lupte nu mai vor…“
*
Daţi foc fricilor voastre, la Revoluţie, Fraţilor!
*
Mă uit aşa, ca prostu’, la el şi parcă nu‑l recunosc pe acelaşi Dimon care cumpăra‑n fiecare dimineaţă Sport Curieru’ în rusă şi cu care mergem la pariuri marţea să punem pe Champions League. Se propteşte‑n faţa porţii liceului şi se pune pe‑mpărţit foile lui volante, crispat niţel, dar cu pieptul înainte şi cu ochii sclipind mândru de noul lui Căpitan. Mi‑e ruşine puţin de tovarăşul meu şi mă dau doi‑trei metri lângă, făcându‑mi de lucru pe mobil. Lumea începe să se strângă, mai e o oră pân’ la 8. Prima vine Vlada, care coboară dintr‑un Mercedes E Class, negru, cu numere de Parlament. Ne pupăm pe ambii obraji, după care trece la Dimon, râzându‑i în nas de flyerele fraierului. Se pune pe povestit ce‑a văzut aseară la Nickelodeon. Eu nu‑l am, că n‑am pachetul full de la Sun TV, oricum mă piş pe toate prostiile astea americane, i‑o tâmpit pe mulţi, vorbesc zici că‑s din desene animate, două cuvinte‑n limba noastră, trei în engleză. Peste câteva minute Toni e adus cu Bumeru’, ca un tânăr prinţişor de bani gata, şi‑o tanti care trece grăbită spre muncă c‑o sacoşă de plastic în mână îi comentează: Ce maşină neagră şi lungă, zici că‑i un catafalc, mamă. Sunteţi tineri, copii, bucuraţi‑vă de viaţă, ce arătaţi aşa, ca nişte ciocli, mamă?! Tovarăşu’ meu roşeşte şi‑i aruncă un zâmbet încurcat tănticii. Fac câţiva paşi să‑l întâmpin pe fratele meu. Îl pup pe ambii obraji şi‑l îmbrăţişez cald, e joi, e mai relax azi, de şi‑a luat costumu’ lui cel mai şmecher, Adidas negru, din colecţia nouă, şi inelu’ cel mare de aur pe degetul mic, cum poartă paţanii, da’ ceva nu‑i la locu’ lui. Toni stă‑n faţa mea c‑o mutră complet bizară şi‑n mână cu prima pagină a Timpului de Dimineaţă. Cu litere cât degetu’, titlu mare: „Monumentul Eroilor Comsomolului Leninist vandalizat în această dimineaţă“. „Basarabia pământ românesc este mesajul pe care l‑au scris cei care au vandalizat chiar de Ziua Victoriei unul dintre simbolurile comunităţii ruseşti din Chişinău, născând disensiuni puternice: «E regretabil şi trist, ne vom răzbuna!», a spus reprezentantul veteranilor sovietici şi «Fasciştii nu vor toleranţă, nici noi», a declarat liderul tineretului comunist din Moldova.“ Mă uit mască la Toni, Toni la mine. Rămânem muţi o clipă, apoi mă întreabă uitându‑se lung:
— Sper că n‑ai fost, m‑ai ascultat, nu?
