Remember Tiberiu Ciorba…

…Cine-ar crede că a murit în urmă cu 20 de ani? Cei care l-am cunoscut, nicidecum.

412 vizualizări
Citiți în 8 de minute

Timpul, se știe atât de bine, nu are o valoare fizică. Decât pentru cei ce-i cercetează exactitatea, durata, curgerea. Pentru ceilalți, ademeniți de trăiri și abisuri, e importantă doar cruzimea uneia dintre cele două forme apriorice ale sensibilității. Tocmai pentru că doar așa este posibilă lumea, dar, deopotrivă, și Tărâmul Celălalt. 20 de ani, o clipă sau, pur și simplu, nimic. Durata nu are nicio importanță dacă nu survine, asemenea unei reacții de apărare, amintirea.

Tiberiu Ciorba – îngândurat, ciupind corzile unei chitare, sorbind țigara, vorbind ușor precipitat despre un filosof sau despre un fleac, zâmbind mai totdeauna sardonic, poate înciudat că nu poate fi mai conciliant cu banalitatea…

Tiberiu Ciorba – îngândurat, ciupind corzile unei chitare, sorbind țigara, vorbind ușor precipitat despre un filosof sau despre un fleac, zâmbind mai totdeauna sardonic, poate înciudat că nu poate fi mai conciliant cu banalitatea, sfidând pegra cum un tehnocrat un poem de George Trakl, promițând că-l va dovedi pe Nietzsche, în germană, uluit de faptul că atâția mint că ar fi citit Critica rațiunii pure când, de fapt, n-au trecut de primele zece pagini din Prolegomene…, extaziat în tentaculele unui gând despre maieutica lui Socrate, furios că nu a găsit cea mai bună formulă de tehnoredactare a ultimului număr din Familia, neliniștit, poate, că epifaniile se vor fi epuizat cu mult înainte de Evul de Mijloc. E foarte greu să-l prinzi într-o singură peliculă a memoriei, tocmai pentru că Tibi a fost un proteic, fără astâmpărul de-a se așeza, de-a se odihni și-a rumega ceea ce știa de-acum temeinic, proiectat, iar nu fixat, înotând într-un vortex de idei, preocupat să termine înainte de deadline o carte încredințată lui, de un autor sau altul, pentru a-i da cea mai potrivită haină, de a-i scrie cartea de identitate singulară și meritată prin care să se identifice după intrarea în existență materială, ca suport al spiritului ce i-a făcut necesară prezența. Un bărbat neașteptat de bine legat în armonia ființei, dincolo de sugestia unei fragilități de contact, poate utilizată drept momeală, drept unghi de fugă înspre labirintul neliniștilor sale.

Mefiențele lui aveau doar un singur scop, cât se poate de pragmatic, acela de a-l feri de prostie, de proștii ofensivi, mai precis, captați în pelicula lor de provinciali și genialoizi refuzați de gloria cuvenită, conform unor amăgiri fără leac.

Mefiențele lui aveau doar un singur scop, cât se poate de pragmatic, acela de a-l feri de prostie, de proștii ofensivi, mai precis, captați în pelicula lor de provinciali și genialoizi refuzați de gloria cuvenită, conform unor amăgiri fără leac. Își bătea joc, ori de câte ori avea o clipă de răgaz, între două cafele fără zahăr, de reziduul ce-a rezultat, fără posibilitate unui service, din Teodicee. Profund, stenic, comenta deriziunea lumii noastre cam la fel cum cucoanele dedulcite la poftele cărnii în tinerețile zburdalnice căutau, tomnatec, mântuirea printr-o excesivă, aproape nevrotică reconsiliere cu transcendentul, angajând în cont personal un purgatoriu în apel. Dar asta nu înseamnă nicidecum că ar fi fost un cinic, chiar dacă, prin inteligența lui ar fi fost în drept la o cură zdravănă de mizantropie. O generozitate pură, fără angajamente colaterale, îi acompania spiritul critic, mereu într-o alertă ce suna strident, ultimativ. Deși a avut o viață nemilos de scurtă, o bună parte din ea a sacrificat-o cu plăcere, fiind angajat fără simbrie la Serviciul Public al Facerii de Bine. Oricine avea un necaz personal, ori de deslușit cine știe ce afront pe care Destinul nemilos i-l așternuse în cale, găsea în Tibi un tovarăș onest, empatic, gata să fie deranjat, angajând o discreție de care este capabil doar spiritul cu sictir față de mai tot ce ne bântuie confortul. Poate că tocmai în siajul acestei disponibilități prea-umane stă cauza ce nu i-a permis să scrie și să ne lase, ca probă livrescă, urme ale inteligenței sale, ale talentului de eseist, ale iubirii devastatoare de carte (o iubire nu doar strict intelectuală, reflexivă, câtă vreme, ca manufacturier, Tibi a fost un meșter în legătoria de carte!). Capitol dintr-o carte pierdută (Biblioteca Revistei Familia, 2015) nu e decât un omagiu postum pentru un traseu cultural întrerupt la 11 martie 2001, un paragraf dintr-o operă văduvită de șansă.

A fost redactor al Revistei de cultură Familia mai bine de zece ani, iar în 1994, grație lui, am intrat în forma ce ne dă identitate și răsfățul gândului, cea de carte. Refuzând cu ostentație lucrul devenit obișnuință a avut orgoliul de-a călca, cât mai mult cu putință, pe acolo pe unde doar chemații Ideii pot nădăjdui. Silueta lui ușor legănată într-un mers energic ne permite să-l zărim și să-l regăsim dincolo de orice cenzură a timpului și de atotputernicia eternității.

20 de ani? O paranteză. Este cât se poate de viu timpul ce l-am celebrat împreună!

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Remember”