Tată te-am iubit nedrept și întinat ca pe o statuie fără voință te-am văzut singur, abandonat în mijlocul unei mări nici măcar pe o insulă, pe propriul tău pământ ci pe o stâncă searbădă și tăioasă așa te-am avut și n-am știut să fac pâine pentru tine și n-am știut să păstrez copilăria pentru tine un trup îngălbenit de icter cu ochii mari, rotunzi un suflet care își perpetuează suferința cu răbdarea celui care n-a cunoscut alt fel de zale agățându-se de viață chiar și atunci când pântecele îți descompunea organele chiar și atunci când erai doar în întuneric în hipnoza propriei suferințe și fugi m-ai chemat singurul nume pe care l-ai strigat a fost al meu te-ai limitat la decență cât ai fost în viață așa cum doar un suflet pur poate un suflet mistuit de propria povară care vede o strălucire mică pâlpâind pe apă într-o zi înnorată ca apoi să se stingă și să nu mai apară nicăieri, niciodată doar în vis și în amintire și te-am iubit tată te-am iubit cu părtinire și ciudă că n-ai iubit înapoi cuptorul în care am germinat și am ars te-am iubit prin iubirea celor din jur celor mai puțin viciați dar cu suflete perverse te-am iubit cu supărare și detașare și înainte să înțeleg te-am iubit cu disperarea celui care dorește libertate în bucătăria cu linoleum pe jos și faianță albastră tu și eu trăgeam semnale de recunoaștere spre galaxii necunoscute cine a creat soarele, cine a creat începutul, cine l-a creat pe creator? ce este începutul și ce presupune infinitul? ce suntem noi în această mare masă stelară? ce sunt eu, tată? ce ești tu, tată? te strig în amintire, descătușată căci nu te mai iubesc nu te mai iubesc prin iubirea altora te iubesc doar prin iubirea copilului firav și uitat care sunt te iubesc prin iubirea pe care ai investit-o în mine fără cerințe, fără dorințe iubirea unei salvări întunecate și apuse mi-a rămas harta aceasta ascunsă printre giuvaiere și tinichele hai să ne jucăm, tată hai să filosofăm naiv, tată să rămânem copii, tată Re-echilibrare patul ca o ramă în care doi fluturi de dimensiuni hiperbolice au rămas cu zborul înghețat vibrând cu forța a mii de zbateri e o liniște echilibrată nu mai vorbim după ce am făcut-o trupește atât de mult aerul în jur vibrează ca urmare a coliziunii dintre intimitățile noastre o reechilibrare de forțe și tensiuni fără urmele unei catastrofe stelare așa cum contopirea a două planete formează una și lasă în urmă rămășițe orfane din care alte corpuri celeste să se formeze noi avem grijă ca penetrarea să nu ducă la distrugere permanentă singurele urme rămân știute doar de noi atingeri calde și umanizate ne izolăm într-o sferă de sticlă fortificată devin maleabilă în mișcările noastre am reușit să acționăm coordonat și să prelungim plăcerea până aproape de durere a ști când să te eliberezi de tensiuni a ști când să te detașezi este un gest de dragoste pentru propria persoană Făget fracturate fâșii luminoase pe fețele frunzelor în căderea lor din coroanele fractalice incandescență în verde crud și ramuri uscate ca niște spini teșiți împung aerul și zgârie superficial pielea în trecere covor vegetal din frunze de mesteacăn și mușchi urcă imperceptibil pe trunchiuri vânoase pălării mov cu centru țuguiat maroniu catifea printre rădăcini ramificate până departe de sursă lumină din lumină văl de lumină printre arbori o ceață diafană din particule strălucitoare perdea din microcristale multifațetate iar văile, iar dealurile sunt urlet, catarsis extaz din extaz la sfârșit de septembrie energia care a explodat pe timp de vară se astâmpără tremolo intern răsfirat în fiecare membru trupul rămâne moale Petrichor melancolia timpurilor calde încă și a oamenilor pe care i-am iubit prin manipulare chimică pentru șansa de a accesa bucurii uitate înaintea mea o deltă ovală abia liniștită nici opacă nici oglindă, doar vitrină pentru o lume subacvatică de smarald luxuriant intru și mă lansez într-o îmbrățișare tot corpul acesta de apă este corpul rece și absent al copilăriei în care am visat la o formă nemodificată de iubire mă țin agățată de o lumină umană și caldă care s-a strâns funie în jurul corpului meu acum inundat de glitch-uri și durere somatizată undele acvatice adapă setea interioară și mă liniștesc anima susură plâns ritmic dar anima nu mai este îndurerată Dicteu social umbra unor zebre vegetale tremură pe umerii dezgoliți căldura înăbușitoare face statul la țigară mai obositor dar ieșim oricum să fumăm din plictiseală alunecăm leneș pe pereții clădirii am aluneca și sub asfalt dacă asta ne-ar aduce mai multă naturalețe în conversație n-avem nici unde să ne punem paharele pline de gheață și alcool este doar o căldură tensionantă care nu îți permite nici să atingi nici să glumești nici să iubești o căldură sterilă care trece prin sufletele noastre obosite și anxioase și care ne răpune în conversații tihnite dar nu relaxante am întrebat progresiv tot mai mulți bărbați dacă sunt ok pe măsură ce alcoolul și căldura îi răpuneau o stare de abandon și evitare în ochii constant negri căci cine sunt eu să primesc răspunsuri pe care și ei le caută adevărul e că nici nu vreau să știu vreau doar să creez un cârlig uman de care să mă agăț când nu cunosc pe nimeni în jur dar îmi e greu să lubrifiez conversații goale cu rol de tatonare spune-mi doar ce te amuză și ce îți place în alții poate avem noroc și suntem la fel
Cele mai recente din „BOX OFFICE. POEZIA”
de Cătălina Matei
Poeme de Livia Ștefan
de Răzvan Țupa
de Diana Cornea
de Ștefania Mihalache