/

Poeme de Mădălina Căuneac

Start
1377 vizualizări
Citiți în 10 de minute
Tată

te-am iubit nedrept și întinat
ca pe o statuie fără voință te-am văzut
singur, abandonat în mijlocul unei mări
nici măcar pe o insulă, pe propriul tău pământ
ci pe o stâncă searbădă și tăioasă
așa te-am avut

și n-am știut să fac pâine pentru tine
și n-am știut să păstrez copilăria pentru tine

un trup îngălbenit de icter cu ochii mari, rotunzi 
un suflet care își perpetuează suferința
cu răbdarea celui care n-a cunoscut alt fel de zale
agățându-se de viață chiar și atunci
când pântecele îți descompunea organele
chiar și atunci când erai doar în întuneric în
hipnoza propriei suferințe și fugi

m-ai chemat
singurul nume pe care l-ai strigat a 
fost al meu
te-ai limitat la decență cât ai fost în viață 
așa cum doar un suflet pur poate
un suflet mistuit de propria povară 
care vede o strălucire mică pâlpâind
pe apă într-o zi înnorată
ca apoi să se stingă și să nu mai apară 
nicăieri, niciodată
doar în vis și în amintire

și te-am iubit tată
te-am iubit cu părtinire și ciudă că n-ai iubit înapoi
cuptorul în care am germinat și am ars
te-am iubit prin iubirea celor din jur
celor mai puțin viciați dar cu suflete perverse
te-am iubit cu supărare și detașare
și înainte să înțeleg
te-am iubit cu disperarea celui care dorește libertate

în bucătăria cu linoleum pe jos și faianță albastră tu
și eu trăgeam semnale de recunoaștere
spre galaxii necunoscute
cine a creat soarele, cine a creat începutul, cine
l-a creat pe creator?
ce este începutul și ce presupune infinitul?
ce suntem noi în această mare masă stelară?
 
ce sunt eu, tată? ce ești tu, tată?

te strig în amintire, descătușată
căci nu te mai iubesc
nu te mai iubesc prin iubirea altora
te iubesc doar prin iubirea copilului
firav și uitat care sunt
te iubesc prin iubirea pe care ai investit-o în mine
fără cerințe, fără dorințe
iubirea unei salvări întunecate și apuse

mi-a rămas harta aceasta ascunsă
printre giuvaiere și tinichele

hai să ne jucăm, tată
hai să filosofăm naiv, tată
să rămânem copii, tată


 
Re-echilibrare

patul ca o ramă
în care doi fluturi de dimensiuni hiperbolice
au rămas cu zborul înghețat
vibrând cu forța a mii de zbateri

e o liniște echilibrată
nu mai vorbim
după ce
am făcut-o trupește atât de mult

aerul în jur vibrează
ca urmare a coliziunii dintre intimitățile noastre
o reechilibrare de forțe și tensiuni
fără urmele unei catastrofe stelare
așa cum contopirea a două planete formează una și
lasă în urmă rămășițe orfane
din care alte corpuri celeste să se formeze noi
avem grijă ca penetrarea
să nu ducă la distrugere permanentă
singurele urme rămân știute doar de noi
atingeri calde și umanizate
ne izolăm într-o sferă de sticlă fortificată

devin maleabilă în mișcările noastre
am reușit să acționăm coordonat
și să prelungim plăcerea până
aproape de durere

a ști când să te eliberezi de tensiuni a
ști când să te detașezi
este un gest de dragoste pentru propria persoană


 
Făget

fracturate fâșii luminoase pe fețele frunzelor
în căderea lor din coroanele fractalice
incandescență în verde crud
și ramuri uscate ca niște spini teșiți
împung aerul și zgârie superficial pielea în trecere

covor vegetal din frunze de mesteacăn și mușchi
urcă imperceptibil pe trunchiuri vânoase
pălării mov cu centru țuguiat maroniu catifea
printre rădăcini ramificate până departe de sursă

lumină din lumină
văl de lumină printre arbori
o ceață diafană din particule strălucitoare
perdea din microcristale multifațetate

iar văile, iar dealurile sunt urlet, catarsis
extaz din extaz la sfârșit de septembrie
energia care a explodat pe timp de vară
se astâmpără
tremolo intern răsfirat în fiecare membru
trupul rămâne moale

 
Petrichor

melancolia timpurilor calde încă
și a oamenilor pe care i-am iubit
prin manipulare chimică
pentru șansa de a accesa bucurii uitate

înaintea mea o deltă ovală abia liniștită
nici opacă nici oglindă, doar vitrină
pentru o lume subacvatică de smarald luxuriant
intru și mă lansez într-o îmbrățișare
tot corpul acesta de apă este corpul rece și absent
al copilăriei în care am visat
la o formă nemodificată de iubire

mă țin agățată
de o lumină umană și caldă
care s-a strâns funie în jurul corpului meu acum
inundat de glitch-uri și durere somatizată undele
acvatice adapă setea interioară
și mă liniștesc
anima susură plâns ritmic dar
anima nu mai este îndurerată


 
Dicteu social

umbra unor zebre vegetale
tremură pe umerii dezgoliți
căldura înăbușitoare
face statul la țigară mai obositor
dar ieșim oricum să fumăm din plictiseală
alunecăm leneș pe pereții clădirii
am aluneca și sub asfalt dacă asta
ne-ar aduce mai multă naturalețe în conversație
n-avem nici unde să ne punem paharele
pline de gheață și alcool
este doar o căldură tensionantă care nu îți permite nici să atingi nici să glumești nici să 
iubești

o căldură sterilă care trece prin sufletele noastre obosite și anxioase și
care ne răpune în conversații tihnite
dar nu relaxante

am întrebat progresiv tot mai mulți bărbați
dacă sunt ok pe măsură ce
alcoolul și căldura îi răpuneau
o stare de abandon și evitare în
ochii constant negri
căci cine sunt eu să primesc răspunsuri pe
care și ei le caută

adevărul e că nici nu vreau să știu
vreau doar să creez un cârlig uman
de care să mă agăț când nu cunosc pe nimeni în jur dar
îmi e greu să lubrifiez conversații goale
cu rol de tatonare

spune-mi doar ce te amuză și ce îți place în alții
poate avem noroc și suntem la fel 

MĂDĂLINA CĂUNEAC, născută în Botoșani și mutată în Cluj-Napoca, este licențiată în PR Cultural și are un master în Sănătate Publică. Și-a început activitatea literară relativ târziu, până recent schimbând diferite domenii de interes profesional. A debutat editorial cu volumul de poeme Crisalidă (2022).

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „BOX OFFICE. POEZIA”