Restitutio in integrum

515 vizualizări
Citiți în 14 de minute

Unul dintre cele mai mari daruri pe care literatura sau cărțile de istorie pot să le facă destinatarilor lor este admirația-în-absență, adică admirația în lipsa concretă a obiectului ei. Te poți îndrăgosti de un personaj literar, îi poți adopta stilul de viață ori ideile, îl poți face al tău chiar fără să-l fi cunoscut vreodată. La fel se petrece și în cazul celor care, apărând pe scena istoriei înainte ca generațiile următoare să simtă efectele acțiunilor lor, ajung să fie recuperați după ce destinul lor se va fi încheiat. Se întâmplă ca haloul care înconjoară o personalitate importantă (din oricare epocă) să fie suficient de intens încât această iradiere să fie vizibilă peste timp, dincolo de conturul imediat al celui care o produce. Însă lucrul acesta se poate înfăptui cu o singură condiție, una esențială: să existe un receptor care, ridicându-se din comoditatea libertății în care s-a instalat, să înțeleagă că nu există gratuitate în evoluția lumii și că ceea ce în mod firesc consideră un dat natural e, de fapt, rezultatul unor eforturi ale celor dispăruți.

Asta a făcut Cristina Cioabă în anul centenar Monica Lovinescu. Albumul O viață, o voce, un destin este atât un document istoric de o uimitoare eleganță, cât și o veritabilă declarație de dragoste. Rareori mi-a fost dat să citesc ceva mai empatic, mai sensibil, fără ca autoarea să scape din frâu necesitatea unei obiectivități cvasi-jurnalistice. Din combinația aceasta de pasiune cu dorința închegării unui portret fidel s-a născut această carte, ca un omagiu adus uneia dintre cele mai lucide și verticale minți ale exilului românesc din secolul trecut. Munca enormă de documentare pentru scrierea cărții a creat premisele pătrunderii în intimitatea unei vieți care nu s-a mai putut desprinde, de la un punct încolo, de istoria care-i stabilise în mod fatal traiectoria. Punctul central al vieții Monicăi Lovinescu l-au constituit imaginea părinților și tragica lor plecare: a tatălui (Eugen Lovinescu) în urma unei boli pe care a ținut-o secretă dintr-o delicată discreție și din dorința de a-și proteja apropiații, a mamei (Ecaterina Bălăcioiu, lăsată să moară în închisoare, după ce fusese condamnată – la bătrânețe – la 18 ani de temniță grea) ca efect al încăpățânării ei de a nu-și trăda unicul copil. Cristina Cioabă radiografiază această stare de nefericire a Monicăi Lovinescu în urma morții tatălui, legând-o de durerea de mai târziu, ca-ntr-un blestem al suferinței eterne: „Șocul acestei intolerabile dispariții se va prelungi săptămâni în șir. Nu poate exista nefericire mai mare. Gândul sinuciderii e prezent permanent și transcris în lungi epistole adresate tatălui atât de intolerabil absent. Urna funerară e adusă acasă, în apartamentul din Bulevardul Elisabeta, unde mama și fiica se mută. Pe biroul rămas acum prea gol, Monica va așeza o foaie albă de hârtie, lângă tocul de argint al tatălui. Doar prezența puternică a mamei o va ajuta să treacă peste acest prag al durerii. Nu știa atunci că era doar începutul unei epoci în care durerea firească va fi înlocuită de oroare.” (p. 78)

Cartea nu scapă niciunul dintre momentele importante ale evoluției Monicăi Lovinescu, urmărindu-i traiectoria afectivă și cea – cel puțin la fel de intensă – a angajamentului politic pentru ținerea trează a speranței celor de dincoace de Cortina de Fier. În ambele ipostaze, Monica Lovinescu și-a găsit partenerul ideal în Virgil Ierunca, de care o va lega o viață întreagă de comuniune intelectuală și luptă pentru dreptate: „Cuplul care se înfiripă acum va dăinui o viață, devenind una dintre acele frumoase povești ce se transformă în mituri, căci are încă de la început o dublă rădăcină: pe de o parte, iubirea întemeiată într-o reciprocă admirație, pe de altă parte, devotamentul lor tenace pentru cauza celor rămași sub tăvălugul istoriei.” (p. 150)

Cartea nu scapă niciunul dintre momentele importante ale evoluției Monicăi Lovinescu, urmărindu-i traiectoria afectivă și cea – cel puțin la fel de intensă – a angajamentului politic pentru ținerea trează a speranței celor de dincoace de Cortina de Fier.

Cel mai impresionant lucru la Monica Lovinescu este, cred, instinctul de a detecta impostura, caracterul josnic, duplicitatea. Numai că și acest instinct e deseori domolit de una dintre marile calități ale cuplului Ierunca-Lovinescu, și anume bucuria prieteniei, pe care au cultivat-o cu asiduitate decenii întregi, într-o disperată dorință de a recupera afectiv un teritoriu pe care fuseseră nevoiți să-l părăsească: acela al unei Românii sufocate de totalitarism. Ei „trec cu vederea” hiatusurile comportamentale ori de caracter dintr-un preaplin sufletesc; par să creadă că înfrângerea unei iluzii particulare (legate de un singur om) înseamnă că încrederea și solidaritatea cu cei din țară ar intra în colaps. În cazurile flagrante de mizerie, se iese din cercul prieteniei abia când josnicia devine insuportabilă: „1968 e și anul în care sosește la Bruxelles Ion Caraion. Virgil Ierunca ia imediat trenul și își aduce prietenul, pe «fratelui lui retezat», cum îl numea, la Paris. Îl instalează la ei acasă, în Buttes-Chaumont, fără să știe că, așezat la biroul din salon, el își redacta notele informative pentru Securitate. Devenise deja agentul Artur, unul dintre cei mai prolifici și mai sofisticați turnători din istoria Securității. Deși dădea semne ale unei totale lipse de caracter încă de pe atunci, marea prietenie pe care i-o purtau îi face pe cei doi să-i treacă cu vederea toate răutățile.” (p. 255) Pe de altă parte, în cazul lui Mircea Eliade dezamăgirea e târzie, la descoperirea megalomaniei acestuia din jurnalul lui portughez, iar afecțiunea care îi leagă e mai puternică decât dezgustul de a afla că autorul istoriei religiilor fusese, toată viața, victima propriei lui egolatrii maladive: „Cultivând ca valoare umană absolută caracterul, Monica Lovinescu va fi însă foarte bulversată, citind câteva însemnări din Jurnalul portughez al lui Eliade, publicat în anii 2000. De astă dată e șocată de «megalomania» lui, manifestată nu la bătrânețe, ci în plină maturitate (1945). «Părerile delirante despre sine însuși», așezându-se în privința genialității peste Goethe sau Eminescu, o tulbură profund. Realizează cu tristețe că, dacă ar fi citit aceste însemnări atunci când ele fuseseră scrise, probabil că nu s-ar mai fi apropiat niciodată de Eliade. Acum însă, aflată la finalul vieții, mărturisește că nu mai poate renunța la «amintirea luminoasă a lui Mircea Eliade», dar acele pagini citite o dezamăgesc într-atât, încât i se pare că parcă «murise a doua oară».” (p. 327)

Efortul Cristinei Cioabă de a aduna în paginile aceleiași cărți documente, fotografii, scrisori și mărturii (și de a scrie un volum de o suplețe stilistică remarcabilă) este cu atât mai important cu cât el este rezultatul unei acțiuni pur voluntare, născute din recunoștință și admirație. Centenarul nașterii Monicăi Lovinescu este opera unei edituri (Humanitas), a unei fundații (Humanitas Aqua Forte) și a câtorva oameni care n-au vrut ca moștenirea vocii speranței românești de la Europa Liberă să se piardă. În treacăt fie spus, statul român n-a considerat că omagierea unei personalități al cărei nume e înscris în ADN-ul libertății de după 1989 e suficient de importantă. De altfel, singurul eveniment unde era nevoie de avize oficiale nu s-a putut ține, pentru că – în bună tradiție – lucrurile nu s-au terminat la timp (e vorba despre dezvelirea grupului statuar Monica Lovinescu–Virgil Ierunca din Cotroceni, programat inițial pe 19 noiembrie, și care nu s-a realizat din nepăsarea unor funcționari). De aceea, o carte cum e aceasta e un cadou nesperat: pentru că ea pune în discuție un destin particular care s-a confundat, din cauza unei tragedii istorice, cu destinul nostru colectiv. Ea nu e doar un document de istorie personală, ci dovada că drama individuală s-a perpetuat la scara unei națiuni întregi, făcând-o de cele mai multe ori să rămână într-o imobilitate cronică. Și din care nu se poate ieși decât aducându-i înapoi în prezent pe cei care ne-au scuturat, ne-au trezit și ne-au redat speranța.

Cristina Cioabă a scris o carte. Dar nu orice fel de carte, ci una care – la finalul anului centenar Monica Lovinescu – a reparat un mare handicap al memoriei noastre, acela (după vorbele M.L.) de a uita înainte de a ne aduce aminte. O viață, o voce, un destin este un restitutio in integrum, repararea unui prejudiciu moral pe care l-am sădit în toți anii aceștia de nepăsare, nerecunoștință și amnezie.    

DAN-LIVIU BOERIU (n. 1981) este absolvent al Facultății de Drept a Universității de Vest din Timișoara. Din anul 2010 este prezent în presa culturală cu cronici literare; a colaborat cu reviste precum România literară, Poesis International, Zona literară, Revista de suspans, Accente, Literatura de azi. Din 2014 a purtat dialoguri publice, reunite sub genericul Cercului literar de la Cărturești, cu personalități ale lumii culturale: Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Dan C. Mihăilescu, Mircea Cărtărescu, Radu Paraschivescu, Andrei Pleșu, H.-R. Patapievici. Autor al volumului de convorbiri Anatomia ratării (în dialog cu Teodor Baconschi) (Humanitas, 2016). A publicat și în volumele colective Cum citesc bărbații cărțile femeilor (Polirom, 2017); Singuri acasă. Părinți și copii în pandemie (Vremea, 2020).

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”