/

In memoriam Benjamin-Gunnar Cohrs (1965-2023)

690 vizualizări
Citiți în 11 de minute
1

Benjamin-Gunnar Cohrs, unul dintre cei mai importanți muzicologi germani contemporani, a încetat din viață la 21 noiembrie, după ce a suferit un atac de cord. Cohrs a fost și compozitor, și dirijor, dar era cunoscut mai ales pentru contribuția lui la completarea Finalului Simfoniei a IX-a de Bruckner, la care a colaborat cu muzicologii John Phillips, Nicola Samale și Giuseppe Mazzuca, între 1986 și 2012. Cel mai recent, lucra la o ediție „Urtext” a simfoniilor lui Bruckner, iar multe dintre ele erau în curs de înregistrare pentru o integrală cu dirijorul sir Simon Rattle și Orchestra Simfonică din Londra. Cohrs este și autorul multor studii muzicologice, mai ales despre Bruckner și Mozart, și editorul mai multor publicații ale unor compoziții importante clasice și romantice (de Mozart, Schubert, Bruckner, Lili Boulanger, Satie și Frank Martin).

El a debutat în muzică în calitate de dirijor în 1984, continuându-și cariera ca dirijor independent, editor și muzicolog, având doctoratul în muzicologie finalizat la Universitatea din Hamburg în 2009. Remarcabil e că, odată cu debutul său dirijoral internațional din noiembrie 2000 de la Moscova, Cohrs a introdus la Orchestra Națională Rusă principii bazate pe interpretarea corectă stilistic a muzicii mai vechi. De nenumărate ori am atins acest vast și complex subiect în paginile acestei reviste, deși pare ceva la mintea cocoșului să cânți lucrările din diferite epoci stilistice conform caracterului lor și practicilor din stilul respectiv. Cu toate astea, mulți muzicieni sunt atât de plini de ei și de indolenți încât îl cântă pe Bach ca pe Stravinsky, nu studiază și continuă să se perie singuri în baza „viziunii interpretative proprii”. Unii chiar îi „corectează” pe clasici, închipuindu-și că aceia nu-și cunoșteau lucrările și intențiile. Dar muzicienii adevărați, dotați cu sensibilitate, pragmatism și rigoare, nu consideră că le știu pe toate și că le sunt superiori celor din trecut doar pentru că s-au născut mai târziu.

Interesantă e și participarea lui Cohrs, în aprilie 2001, ca dirijor în cadrul concertului de adio al orchestrei Philharmonia Hungarica (înființată în Austria în 1956 cu refugiați maghiari și mutată după doi ani în Germania). După 1990, odată cu sfârșitul „Războiului Rece”, ea n-a mai fost utilă ca instrument de propagandă antisovietică, până ce statul german i-a tăiat subvențiile în 2001, ceea ce s-a constituit în lovitura de grație contra acestei orchestre. În ultimul ei concert, Cohrs a prezentat în primă audiție în Germania versiunea lui a completării Finalului Simfoniei a IX-a de Bruckner, dar din sală era ocupată doar o zecime, fiindcă Sindicatul Orchestral German lansase zvonul nefondat al anulării concertului. Vorba lui Creangă, „sunt eu prost, dar când mă uit în jur parcă prind curaj.”

Cohrs a colaborat la reviste și simpozioane internaționale despre muzică și la emisiuni radiofonice, a scris prezentări de concerte, recenzii și articole muzicologice serioase, pregătind și importante ediții muzicale. Participarea lui la unul dintre proiectele de completare a Finalului Simfoniei a IX-a de Bruckner ar putea fi discutată mai în detaliu cu altă ocazie, fiindcă a exprima acum unele rezerve asupra soluțiilor componistice adoptate de respectivul colectiv ar fi nerelevantă, mai ales pentru cei care au nevoie întâi să afle cine a fost Bruckner și ce reprezintă Simfonia a IX-a a acestuia. Pe scurt, mai mulți muzicieni și-au încercat puterile pentru a completa acele schițe ale marelui compozitor austriac, cu mai mult sau mai puțin succes (asta însemnând în acest context fidelitate, plauzibilitate și impact emoțional, fiindcă de succes comercial nu poate fi vorba – Bruckner e prea elevat pentru gustul comun ce predomină în prezent). Cea mai bună versiune a acestui Final e cea a compozitorului belgian Sébastien Letocart (n. 1975), dar cea mai faimoasă e cea la care a participat o vreme Cohrs (prescurtată SPCM, după inițialele autorilor ei), fiindcă a avut cea mai intensă promovare și a fost dirijată de Simon Rattle. În 2021, Cohrs s-a retras din echipă după ce John Phillips a publicat o revizuire a acestui Final fără să-l consulte.

Alte contribuții remarcabile ale lui Cohrs la completarea unor capodopere, pe baza surselor originale, sunt cele pentru Simfonia în si minor (1822-1823?) de Schubert (împreună cu Nicola Samale) și pentru Missa în do minor (1782) și Requiem-ul (1791) de Mozart. Complexitatea pe care o implică fie și numai trecerea în revistă a principiilor și a implicațiilor acestora depășește cu mult prezentul cadru, fiecare constituindu-se într-un fascinant subiect în sine. Pe scurt, cert e că „Simfonia neterminată” de Schubert are în manuscris nu două părți, așa cum se cântă de obicei fiindcă strugurii sunt acri, ci trei (Scherzo-ul a fost început în partitura de orchestră și fusese schițat aproape în întregime). În plus, orice muzician serios care s-a aplecat puțin asupra subiectului recunoaște acum că primul Antract din mai lucrativa muzică de scenă la Rosamunde (1823) se bazează din plin pe schițele unui Final pentru această simfonie, necesitând doar adaptări minime pentru a îndeplini acest rol (pe care se pare că l-a avut inițial). Cohrs demonstra în 2015 și corespondențele motivice subtile dintre cele patru părți ale simfoniei neterminate, o trăsătură tipică marilor compozitori pentru a da, în mod conștient sau subconștient, coerență compozițiilor cu mai multe părți. Iar ideea strălucită a muzicologului american Willliam Carragan (n. 1937) de a folosi ca introducere lentă la acest Final al doilea Antract pentru Rosamunde rezolvă dintr-un foc numeroasele sale probleme componistice (cum am detaliat cu ceva timp în urmă într-un articol din Familia, dedicat acestuia).

Mozart pare să fi sistat lucrul la monumentala Missă în do minor din cauza reformelor lui Iosif al II-lea, care au impus simplificarea muzicii bisericești. Probabil conștient de valoarea lucrării și pentru a nu o abandona complet, compozitorul a adaptat primele două părți ale ei pentru a constitui oratoriul „David penitent” (1785): soluție definitivă sau de compromis? Cohrs a analizat încercările moderne de reconstituire și de completare a Missei în do minor, inclusiv cea remarcabilă a lui Robert Levin (2005), cu realizările și limitările acesteia (deși utilizase schițe de Mozart). Spre deosebire de aceste completări și dând dovadă de un remarcabil spirit de economie și rigoare, Cohrs propunea în 2010 completarea Missei doar cu muzică de Mozart din anii respectivi și legată de această lucrare: pentru „Credo”, o arie din „David penitent” și repetarea începutului acestuia, iar pentru Agnus Dei folosirea Muzicii funebre masonice în do minor KV 477 (1785) și a cadenței vocale din „David penitent”, precum și repetarea parțială și transpusă a lui Kyrie.

În privința Requiem-ului, acesta ne-a parvenit completat de Süssmayr, care, ca fost elev al lui Mozart (și colaborator la alte proiecte), părea să aibă autoritatea prin care versiunea lui e cel mai frecvent cântată, deși a ignorat unele intenții ale lui Mozart și prezintă deficiențe componistice și în orchestrație. De remarcat că Süssmayr a fost doar a treia alegere a văduvei lui Mozart pentru completarea manuscrisului, după ce Freystästler și Eybler (mult mai respectați de Mozart) au renunțat. Ca și în cazul Missei în do minor, Cohrs discută în noua sa ediție (2013), ce corectează erorile lui Süssmayr, diferitele soluții și completările mai vechi sau mai noi ale Requiem-ului, inclusiv și de asemenea cea remarcabilă a lui Levin (1994).

Una peste alta, doar din această scurtă parcurgere a unora dintre subiectele preocupărilor muzicologice ale lui Cohrs reiese seriozitatea abordărilor sale. Cu atât mai regretabilă e prematura sa plecare din această lume.

1 Comment

  1. Respect poziția autorului, referitoare la interpretarea întocmai a opus-urilor clasice, dar așa cum textele dramatice nu pot exclude creativitatea celor implicați în transpunerea teatrală, nici actul componistic nu elimină principial contribuția novatoare a instrumentiștilor profesioniști. Această contribuție nu denaturează compoziția, ci o menține vie, în actualitatea unor noi generații. Dar, încă o dată, cel puțin teoretic, e de înțeles și opinia contrară, a fidelității față de intenția originară a compozitorului. Cât despre completarea mai mult sau mai puțin inspirată a unor compoziții rămase neterminate, lucrul e cu adevărat problematic. Sigur că persoanele care aprofundează tipul Bruckner sau tipul Schubert sau tipul Mozart de creativitate muzicală au la îndemână instrumentele ce pot imagina o continuare a creațiilor respective, dar e vorba cel mult despre un exercițiu, o modalitate originală de omagiere a compozitorilor respectivi. Presupunerile sunt oneste, desigur, dar nu se pot suprapune perfect modului în care compozitorii și-ar fi încheiat creațiile. Și-atunci putem vorbi doar despre Mozart featuring X, adică despre o colaborare muzicală.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Arte”