„Într-o lume care jură pe simplitate, Daniela Rațiu păcătuiește prin stil. Scrie ca și cum ziua de mâine n-ar exista și din fiecare propoziție sau frază face un monument. Și atunci textul începe să vorbească de la sine, fără interlocutor. Își ajunge sieși. Restul e duritate. Netemperată.” — Cristian Fulaș
„După Ultimul an cu Ceaușescu, Daniela Rațiu publică un alt roman-vérité pe care nu l-aș recomanda celor slabi de inimă. Ceea ce pare inițial un scenariu distopic ce amintește de Drumul lui Cormac McCarthy se dovedește o reconstituire ficțională a unei catastrofe umanitare, cum a fost foametea de după război din Basarabia (și nu numai). E blestemul Europei răsăritene: ceea ce alții și-au imaginat, aici s-a trăit. Romanul își transformă cititorul în martor al celor mai cumplite orori. Cât reușește un om să mai rămână om? Care e limita? Pentru că ea există. Citită în contextul războaielor de azi, cartea capătă o rezonanță aparte. E o experiență nu numai literară, ci și etică.” — Bogdan Crețu
Fragment
S-au întors rușii. Se lasă înserarea. Când au văzut camioanele rușilor întorcându-se, au luat-o la fugă spre vagoane, fiecare pe unde își avea locul. Femeile și fetele au urcat primele. Ordinea asta a urcării nu a dictat-o nimeni, instinctiv bărbații au lăsat femeile, fetele și copiii în fața intrărilor în vagoane împingându-i pe scări. Toți parcă văzuseră urgia venind. S-au refugiat în vagoane, pe unde aveau locurile. Femeile și fetele și-au tras broboadele peste cap. Părul a fost ascuns. Broboadele peste cap, peste nas. Doar atât cât puteau respira. Înserarea, ca o pânză peste clădirea gării și peste trenul foametei. Dâre roșiatice. Au mai trecut și trenuri simple, nu ca al lor, special. Cu călători care mergeau în treburile lor, se întorceau la casele lor. Oameni care mai au casă. Se uitau spre trenul lor cu milă. Unii veneau să vorbească cu ei, să-i întrebe cum sunt, ce-i cu sufletul lor. Alții le aduceau pachețele cu de-ale gurii. Cu ce a putut fiecare. Acum e pustiu. Ei sunt toți în tren.
Soldații ruși s-au adunat la capătul trenului acolo unde au vagonul lor. Au adus cu ei un porc pe care-l perpelesc. Au făcut un foc mare. Rușii au voie să facă foc pe lângă trenuri, ei pot orice. Miroase a șoric pârlit. Când au ajuns cu porcul și l-au dat jos din camion, animalul a fugit printre picioarele lor. Țuști, a luat-o la sănătoasa. Soldații l-au fugărit printre peroane încercând să-l prindă. Porcul fugea de ei și grohăia spăimântat de moarte. I-au înfipt cuțitul, porcul s-a zbătut oleacă și gata a fost. Trenul nu poate pleca. Marfarele care transportă mărfuri rechiziționate pentru URSS sunt prioritare pe căile ferate. Oamenii pot aștepta, datoria de război pentru ruși, nu. Trenurile cu călători și, mai ales, cele ale foametei pleacă din gări doar atunci când primesc semnalul feroviar. Stau trenuri și în câmp, nu doar în gări, până primesc semnal. Trenurile pentru URSS sunt prioritare. Au trecut prin gară vagoane cu vite care mugeau de zici că erau tăiate. Au trecut și oi, și porci, găini cotcodăcind. Acum e liniște. Trec doar cereale și lemne. Marfare lungi nesfârșite. Refugiații foametei se uită după trenurile astea care se duc de unde au venit ei. Și apoi marfarele vor trece granița și gata.
Rușii despică porcul pe o masă de lemn. Râd și grohăie imitând porcul. Difuzoarele agățate de zidurile gării transmit un program radio cu cântece militărești în limba rusă. Sovietice. Soldații ruși hăcuind porcul, cântând voioși și plini de chef în același timp cu vocile din radio. Oriunde sunt soldați ruși, e și un acordeon. Cel puțin unul. Aci sunt trei. Soldații pregătesc bucățile de carne pe care le pun la prăjit pe un grătar improvizat. Mirosul de carne s-a împrăștiat peste tot. Flămânzii și sfrijiții din tren privesc prin geamuri, nici n-ar îndrăzni să coboare. E pericol de moarte. Cine ar avea curajul să coboare acolo între ruși. Plin de soldați și de arme. Jandarmii români atârnă acolo printre soldați. Îs cu ei. Acordeoniștii cântă de mama focului. Undeva sus, la etaj, chipul îngrijorat al șefului de gară privind scena. Rușii beau votcă și cântă de mama focului. O tensiune se simte în aer ca un curent electric. Aerul rece al serii, soarele roșu care lasă dâre roșiatice peste clădirea gării, ce a căpătat o culoare sângerie. Acordeoanele, când triste, când voioase. În geamurile vagoanelor, chipurile oamenilor. Au mâncat pe ziua de azi zeama aia lungă și colțul de pâine. Ce gust o mai avea carnea pârlită. Au uitat gustul ăsta. Rușii strigă invitându-i pe călătorii trenului foametei la festinul porcului. Râd, mai degrabă rânjind. Soldații cu acordeoane se plimbă de-a lungul trenului cântând plini de chef. Câți nu vor rezista mirosului de carne. Câți vor coborî din tren cu orice risc. Câți. Iaca. Trei bărbați și două femei coboară temători. Saveta privește pe geam și-și face cruce. Bolborosește o rugăciune. Ștefan se asigură că Ileana e acoperită bine. Nu știi ce să spui. Cei care au îndrăznit să coboare au priviri de miei duși la tăiere. Știu, dar speră că vor rămâne în viață. Doar un os. Câțiva soldați le fac cu mâna. Soldații râd cu gura până la urechi:
— Hai, hai, rumânilor.
Soldații le aruncă câteva oase cu carne, făcându-le semn să mânce de acolo. De pe jos. Câini să fie.
— Nu cu mâna. Nu cu mâna.
Vâlvătăile focului se reflectă pe chipurile lor, pe ochi, pe dinți, pe unghiile înfipte-n carne, pe clapele instrumentelor.
Acordeoniștii s-au întors din cântarea de-a lungul trenului, că e lung. Au avut chef să zdrăngăne de clape până la locomotivă. A coborât și mecanicul de tren. Au cântat împreună, au dansat și acum s-au întors la vagonul lor, ultimul, și la porc. Îs toți în jurul animalului desfăcut în bucăți și pus la prăjit. Bărbații și cele două femei mănâncă oasele precum câinii, acolo, de pe jos. Rușii râd, au ghearele înfipte în bucăți de carne din care mușcă cu poftă. Le curg balele în timp ce trag de carne. Ochii le strălucesc în cap. Poartă făloși puștile pe spate. Alții și le țin rezemate de zidul gării. Rușii care s-au săturat iau acordeoanele și încep să cânte iar în aerul rece al serii, care se înnegrește înspre noapte. Vâlvătăile focului se reflectă pe chipurile lor, pe ochi, pe dinți, pe unghiile înfipte-n carne, pe clapele instrumentelor. Sângele lucește ca metalul sub lumina focului. Locul unde stau rușii e luminat de felinar și de foc, restul trenului e în întuneric. Câțiva soldați ridică fustele celor două femei în timp ce acestea mâncă carnea de pe oase. Bărbații care sunt cu ele nici nu văd ce se întâmplă cu femeile care se zbat în mâinile soldaților. Râd rușii, dar mai apoi se enervează lovindu-le pentru că îndrăznesc să se împotrivească. Bărbații sunt atât de preocupați de ronțăitul oaselor, încât nu realizează ce se întâmplă lângă ei. S-au transformat în câini. Soldații trag de zdrențele de pe femei care rămân goale pușcă. Femeile se zbat, țipă, fără folos însă. Soldați le țin de mâini, iar alții le pângăresc acolo în fața trenului. Cei patru bărbați care au coborât cu ele sunt bătuți de ruși cu paturile puștilor, în vreme ce femeile cele două trec de la un soldat la altul, albe în lumina lunii uriașă pe cerul întunecat. Luna roșie. Urletele femeilor și strigătele bărbaților omorâți în bătaie. Șeful gării a dispărut din fereastră. Clădirea gării e tăcută. Trenul e mut. Saveta se roagă.
Abia s-a crăpat de ziuă. Trenul a stat toată noaptea în gară. O echipă de ceferiști și activiști controlează trenul dintr-un capăt în altul. Până-n zori au trecut marfare, direcția – URSS. Rușii au petrecut toată noaptea. Cu acordeoanele, cu votca. Pe femei le-au aruncat cât colo după ce s-au slobozit cu toții în ele. Nimeni din tren n-a îndrăznit să se ducă să vadă dacă mai trăiesc. Era ger și erau goale pușcă. Albe. Însângerate. Nu mai mișcau, nici ele, nici bărbații. O grămadă de trupuri fără suflare. După ce s-au dus rușii să doarmă în vagonul lor, s-a lăsat o liniște de moarte. Totul era împietrit. Nici aerul nu mișca de colo-colo. Totul sta stană de piatră. Trenul. Clădirea. Copacii. Niciun suflet n-a trecut pe-acolo. Nici urmă de pasăre. Nimic. Totul împietrit. Prea multă moarte acolo, deodată. Din când în când, treceau marfare cu cereale, cu lemne, cu petrol. Nimeni nu s-a apropiat de locul acela. Nici când au adormit soldații ruși în vagonul lor, nici atunci n-a îndrăznit nimeni să coboare măcar să spună o rugăciune lângă trupurile goale și însângerate. Care cum se trezea privea la locul acela. Murmurau Tatăl nostru și-și făceau cruce. Ce puteai să mai faci. Nimic. Nici măcar câinii sălbăticiți care mai dau târcoale în zona gării n-au avut curaj să vină. Câinii îi miros pe ruși de la kilometri distanță. E un miros specific. Sânge, transpirație, votcă, metalul fierbinte al armelor. Metalul rece, cuțitele. Bocancii militărești rusești miros a piele, a carne zdrobită, a sânge, a vaselină, a război. Războiul nu s-a terminat. Războiul miroase a moarte. Mirosul ăsta îl simt și câinii, și oamenii. Trenul a adormit spre dimineață. Ștefan a deschis ochii deodată, ca santinela. A văzut-o pe Saveta care privea pe geam spre locul unde corpurile erau aruncate de-a valma. Lumina felinarului peste trupurile alea chinuite. Se stingea, se aprindea. Tremura. Lumină. Întuneric. Lumină. Întuneric. Corpuri albe și însângerate. Saveta doar murmura întruna.
— Pântecu’, pântecu’. Viața nu-i pântecu’. Bunule, Bunule.
Bolborosea apoi Tatăl nostru, de parcă o spunea pentru nefericiții aceia, că pentru ei cine să spună ultima rugăciune. S-au uitat unul la altul și n-au zis nimic. Copiii dormeau. Le auzeau respirația. Își mângâiau copiii. Când sunt treji, nu-și mângâie copiii. Trebuie să învețe să suporte tot ce se întâmplă. Să nu se-nmoaie sufletul lor de la mângâiere. Ar plânge și unii, și alții. Nu acum. Nu e timp acum de mângâieri. Trebuie doar să supraviețuiască. Să treacă nevăzuți de ruși în trenul ăsta. Le-a spus copiilor și Savetei. Să nu care cumva să se uite în ochii rușilor. Sub nicio formă. Nu privești în ochii lor. Fetele și Saveta să stea gârbovite, ca și cum ar fi betege. Cocoșate. Gârbove. Să le tremure mâinile și picioarele. Nici nu e greu cu rușii atât de aproape de le suflă-n ceafă. Le e frică și să respire când sunt rușii în preajmă. Să se facă nevăzuți e tot ce-și doresc. Li se face frică de moarte doar o privire să le arunce rușii. Ceferiștii umblă cu câțiva activiști după ei, urmați de soldații ruși. Trec pe coridoare și urlă. Mai coboară pe peron și fumează în timp ce povestesc între ei. Noaptea a fost lungă pentru ruși. S-au eliberat de sămânță. E liniște după ce se eliberează de învolburare. Un timp. Ceferiștii și activiștii inspectează trenul. Vor veni și sanitari. Să se asigure că totul e în regulă. Că nu și-a dat duhul careva prin tren. Să nu fie bolnavi de tifos. Distrofici pe moarte. Spre prânz vor veni în inspecție, generali sau colonei, nu se știe sigur ce grade. Sovietici și români. Să se asigure și unii, și alții că relațiile de prietenie româno-sovietice sunt bune. Ca frații. Activiștii le spun oamenilor să facă bine să treacă peste supărări, că poate soldații ruși sunt mai tensionați, că e mare presiune pe ei. Frații de la Răsărit își sacrifică viața pentru fericirea și bunăstarea popoarelor. Corpurile au fost ridicate. Nicio urmă. Au dispărut. Un soldat rus spală cu furtunul sângele care se scurge de pe peroane. Se perindă călători. O viermuială de gară. Care-ncotro, fiecare la treburile sale. Soldatul rus spală tacticos cu furtunul, călătorii nu știu ce s-a întâmplat în noaptea care s-a risipit. Soldatul fumează în timp ce spală. Le zâmbește călătorilor care trec pe lângă el cărându-și sarsanalele. Unii intră în vorbă cu soldatul. Îl bat pe umăr prietenește. Alții, care mai leagă o vorbă în rusește, discută cu el, îl întreabă de pe unde e, de când e în război, dacă are familie. Îi dau soldatului țigări. Oamenii privesc trenul cu refugiați, le fac cu mâna celor din tren care privesc fără cuvinte relațiile bilaterale dintre călători și Armata Roșie. Soldatul rus face și el cu mâna către tren. Zâmbește. Afară s-a încălzit.
Saveta își strânge copiii de ea, numai Dumnezeu Bunul a făcut ca locurile lor în tren să fie departe de vagonul soldaților ruși.
Pe coridor, se aud voci în rusește. Ștefan o acoperă pe Ileana. Pune traistele peste scoarța care o acoperă. Saveta trage broboadele fetelor peste cap. Li se văd doar gurile. Nici nu e greu să te pierzi în haine. Copilele sunt piele și os. Eugenia, Victoria și cea mică, Maria. Stau gârbovite. Mihăiță se lipește de tatăl lui. Ștefan o trage pe Saveta lângă ei. Să ascundă locul unde e Ileana. La rând e vagonul lor. Ceferiștii, activiștii și soldații ruși sunt pe coridor. Saveta își strânge copiii de ea, numai Dumnezeu Bunul a făcut ca locurile lor în tren să fie departe de vagonul soldaților ruși. Când se apucă să bea votcă, nu mai ajung până-n capătul ăsta de tren după femei. Îi departe până aici, găsesc mai aproape de ei. Doar două lucruri vor. Femei să-și potolească învolburarea. Bărbați, doar atunci când vor să-și descarce furia. Să omoare, să bată, să schingiuiască, să calce în picioare. Ștefan a văzut în război că nimeni nu le poate potoli furia rușilor, știe cum e sufletul lor întortocheat. Furia asta a lor e în ei, în adâncul adâncului. Nu e legată de foame, de frig, frică, groază, dor, de lipsă. Trebuie să te ferești să te uiți în ochii lor. Oricum te-ai uita, cu milă, cu frică, cu groază, cu ură, rusul te va lovi. O fiară sălășluiește în ei. Furia lor e o fiară sau un duh de demult prins acolo înlăuntrul lor. Ori un foc. Acum, că au intrat în țară, Ștefan știe, în grabă nu vor pleca. Poate niciodată. Să lase tot în urmă, atât măcar să facă. Să ajungă în celălalt capăt de țară. S-ar duce în celălalt capăt de lume, dar abia au avut ce să vândă pentru șapte bilete pentru celălalt capăt de țară. Or dat tot. Și pe. De nimic nu-i pare rău cât îl taie inima din cauza. A crezut întotdeauna că ea va îmbătrâni cu ei. Când închide ochii, o aude cum făcea. Sunetul. Dacă își amintește fornăitul, o căldură îl cuprinde, o liniște. Și o tristețe care mușcă din inimă.
Urletele. Ușa compartimentului e deschisă cu forța. Tremură din țâțâni. Pentru Maria, cea mică, soldatul rus e uriaș. Ocupă tot cadrul ușii. Îi vede cizmele negre. O sperie cizmele negri. Sunt ca niște vietăți, ca niște guzgani care se pregătesc să sară să-i atace. Arma soldatului e pusă la spate. Metalul strălucește în lumina soarelui care pătrunde prin geam, dinspre coridor. Mirosul. Metal. Transpirație. Sânge. Votcă. Ochii lui, de-un albastru metalic. Taie. Maria își ascunde privirea. Și-a adus aminte că tătuca i-a spus că nu care cumva să se uite în ochii soldaților ruși. S-a uitat în ochii ei Ștefan și i-a spus că nu are voie să se uite în ochii lor. Nicio clipă. Vocea lui era gravă. Maria tremură. Maria se prinde de fustele Savetei. Maria vede doar bocancii. Dacă vor veni spre ea bocancii, inima se va opri. Așa simte Maria. Bocancii se mișcă. Bocancii-guzgani se pregătesc să facă o mișcare. Se foiesc pe locurile lor. Dacă bocancii se apropie, Maria moare. Dacă bocancii se apropie, toată familia ei moare. Dacă bocancii se apropie, Ileana moare. Dacă bocancii se apropie, lumea moare.
Se zguduie clădirea gării. Ștefan cunoaște vibrația asta a aerului, a zidurilor, a trenului. Vagonul lor e poziționat în fața ușii de intrare în gară. Prin geamurile mari, ieșirea din clădire e în linie dreaptă. În cadrul ferestrelor înalte, la ieșirea din clădire, în fața gării, tancuri sovietice apropiindu-se. Le cunoaște. Sunt tancurile T-26 echipate cu tunuri de calibrul 45 mm. Știe turelele, mitralierele, lansatoarele Katiușa. Simte până aici mirosul de metal, de noroi, aude zgomotul de roți zimțate. Vâscozitatea vaselinei prelingându-se și lăsând dâre peste tot. Mirosul de război. Șenilele zguduie pământul. Iaca, uite-i. Soldații ruși au deschis turelele tancurilor și fac cu mâna mulțimii. Oamenii aflați în fața gării aplaudă. Automobile Pobeda negre se apropie. Din ele coboară ofițeri ruși și români și tovarăși de partid. Același salut cu mâna adresat mulțimii de parcă cu brațele ar desena în aer jumătăți de cercuri în aerul amiezii. Din lateral, se apropie o fanfară. Toți sunt îmbrăcați în uniforme militare și pășesc țanțoș în timp ce cântă la instrumente. Mulțimea aplaudă apariția fanfarei. Din difuzoarele agățate pe peroane, dar și în fața gării și în încăperea gării, irumpe un program radio. Vocea vibrează.
— Tovarăși. Am depășit cel de-Al Doilea Război Mondial. Imperialismul germano-hitlerist și militarismul japonez au fost zdrobite. Fapt nemaiîntâlnit în istoria războaielor. După cum prevăzuse marele geniu al omenirii progresiste și conducătorul popoarelor Uniunii Sovietice – Generalisimul Stalin –, factorul esențial care a hotărât soarta celui de-Al Doilea Război Mondial a fost unirea tuturor popoarelor iubitoare de pace și de libertate împotriva celui mai mare dușman al civilizației și progresului omenirii, fascismul cotropitor. De aici se desprinde un mare învățământ și, totodată, perspectiva înfăptuirii unei păci durabile în lume. Rolul principal în obținerea victoriei l-a avut Uniunea Sovietică. Armata Roșie s-a acoperit de o glorie nepieritoare în războiul de nimicire a forțelor imperialiste și hitleriste, mărind admirația întregii lumi față de puternicul stat sovietic al muncitorilor, soldaților și țăranilor.
Respirațiile refugiaților aburesc sticla ferestrelor trenului care e lung. Un șir de vagoane cu chipuri.
Se aud aplauze din toate difuzoarele, aici nu aplaudă nimeni. Șeful gării răsare lângă ofițeri și tovarășii de partid. Îi salută slugarnic. Angajații gării, ceferiști, activiști, călători. Soldați ruși. Câțiva angajați ai gării deschid larg ușile de la intrarea în gară și cele de ieșire spre peroane. Un covor roșu e așternut dintr-un capăt al altuia al încăperii până aproape de peroane. Ștefan, Saveta și copiii privesc scena. Din difuzoare se aude Katiușa. Soldații ruși sunt poziționați în linie în fața trenului. Sunt îmbrăcați regulamentar, au chipiele pe cap. Fizionomiile lor sunt schimbate. Ca în afișele sovietice cu URSS și Armata Roșie care aduce pacea în lume. Tancuri și pace. Arma și pace. Gloanțe și pace. Nicio urmă din noaptea care tocmai a trecut nu se zărește pe chipurile lor. La locul morții, nicio urmă de sânge. Nimic. Ciment. Ofițerii pășesc pe covorul roșu zâmbind și vorbind între ei ori cu oamenii de partid care îi însoțesc. Oamenii de partid sunt diferiți de activiștii care poartă șepci proletare și haine muncitorești. Oamenii de partid au costume de stofă, paltoane groase, unii poartă pălării, alții căciuli de blană. Pantofii lor lucesc. Mihăiță se uită la pantofii oamenilor de partid. N-a văzut în viața lui așa pantofi lucioși. E o zi de iarnă luminoasă. Soarele e pe cer, deasupra gării. Ofițerii ruși și români, urmați de soldați, de tovarăși, activiști, agitatori, au ajuns în fața peroanelor. Ștefan recunoaște tresele de colonel. Strălucesc nasturii metalici ai uniformelor, medaliile și armele în lumina soarelui. Bocancii militari sunt proaspăt dați cu ceară. Plesnesc piepturile militare de mândrie sovietică. Difuzoarele rostogolesc muzica patriotică până în văzduh. Ofițerii fac câțiva pași spre trenul cu refugiați. La geamurile vagoanelor, fețele livide și supte de foame și de oboseală ale refugiaților. Oameni care privesc toată această învălmășeală de uniforme, de fanfară cântând, de femei care dau flori soldaților ruși. Ofițerii zâmbesc refugiaților aflați dincolo de sticla ferestrelor. Tovarășii de partid privesc toată această înșiruire de chipuri fantomatice și stranii. Respirațiile refugiaților aburesc sticla ferestrelor trenului care e lung. Un șir de vagoane cu chipuri. Tovarășii de partid îi opresc însă cu mâna pe ofițeri. N-are rost să se urce în tren. Inspecția a fost făcută dis-de-dimineață, de soldați și de ceferiști. Relațiile bilaterale sunt înfloritoare. Iată, oamenii au venit cu flori la gară. Fanfara cântă, atmosfera e prietenească. Soldații ruși care însoțesc trenul foametei își fac pe deplin datoria militară de onoare. În slujba poporului. Armata Roșie e mândră de ei. Tovarășii de partid sunt mândri de ei. Stalin e mândru de ei. Tabloul lui uriaș e în încăperea gării. Zâmbește. Tătucul e mulțumit. Așa se construiește noua orânduire. Relațiile de prietenie dintre România și URSS sunt calde și frățești. Va veni în curând și un cazan cu zeamă. Sigur va veni, imediat ce vizita oficială se va încheia și delegația româno-sovietică va pleca. Pentru cazan s-a dat telefon. Telegrama a confirmat venirea cazanului cu zeamă. Un marfar intră urlând în gară. Îs vagoane cu cereale, cu lemne. Trage locomotiva marfarul care e lung și greu. Roțile scrâșnesc pe șine. În capăt, vagoane cu vite. Mugesc vitele văzând prin șipcile vagoanelor atâta adunătură de soldați, fanfara cântând, plin de femei cu flori. Muzică patriotică și discursuri de partid care se înlănțuiesc în aerul amiezii de iarnă. Ofițerii sunt de acord că nu are rost să mai inspecteze și ei trenul cu refugiați. Totul este sub control. Armata Roșie își face treaba cu seriozitate militară. Soldații ruși sunt soldați de nădejde. Căldura în tren e amețită. Oamenii din tren privesc toată această revărsare colorată. Sunt atât de obosiți, încât nu înțeleg ce văd în fața ochilor, ei, niște zdrențăroși ai nimănui. Tot ce mai au sunt zdrențele și traistele. Din trenul care miroase a sărăcie și a deznădejde, peronul e un tablou cu prea multe personaje. Poate nu e adevărat nimic. Oamenii visează. Noaptea trecută cu urletele femeilor și moartea lor, zdrobirea capetelor bărbaților, crima petrecută în fața trenului. Nu, sigur nu a fost decât un coșmar. Ceea ce văd acum în fața ochilor e ca un vis ciudat în care personajele se mișcă ciudat, totul se aude înfundat, fanfara și muzica din difuzoare, vocile oamenilor, discursurile și saluturile militărești. Foamea și frigul și oboseala le dau oamenilor halucinații. Ce e adevărat, Bunule.
