Schițe și nostalgii

446 vizualizări
Citiți în 5 de minute
Jim LaMarche, Pluta, Editura Cartea Copiilor, București, 2023, traducere de Florin Bican

Când am deschis Pluta, mă așteptam la o poveste amplă. În schimb, firul narativ e transformat tot mai mult într-o schiță și aruncat în spatele unui tablou uriaș cu descrieri fermecătoare. De fapt, simplă și profundă în același timp, Pluta nu are nevoie de o introducere complicată – e schița unei nostalgii. Din descrierea autorului de la finalul cărții aflăm că Pluta este autobiografia lui de ilustrator. Cuvântul-cheie al cărții, aș zice, este descoperirea. Începi să citești, dar nu anticipezi nimic.
Nicky își petrece o vară la bunici, revoltat la început că se va plictisi. Ghidat de bunica lui, își descoperă și își va desena propria poveste. O suită de simboluri ne fac să simțim atmosfera cărții: camera de zi este împânzită de ființe schițate, încât dă impresia unei întoarceri într-o altă civilizație: „[T]rei pereți erau acoperiți cu schițe și cu pești împăiați și cu hărți ale râului (…) Te ducea cu gândul, într-adevăr, la adăpostul unei ființe acvatice, numai că în mijlocul acestei harababuri se afla un urs sculptat în lemn, terminat doar pe jumătate.” Printre schițe și desene, ne atrag atenția o mulțime de obiecte acvatice, despre care nu știm și nici nu putem bănui nimic. Însă fără să ne dăm seama, suntem atrași spre adâncime.
Băiatul descoperă, treptat, râul din împrejurimi. Și se descoperă pe sine însuși capturat: i se dăruiește de nicăieri o plută, care va fi și obiectul cu care devine călător: „Oare cum o fi ajuns să plutească pe râu, așa, de capul ei? M-am aplecat și am dat la o parte frunzele care o acopereau. Sub ele am văzut desenat un iepure. Semăna cu străvechile picturi rupestre pe care le știam din cărți – niște simple contururi, dar sălbatice, sprintene, vii…” Aici este nucleul sensurilor întregii povești: descoperirea lumii în simplitatea ei absolută – într-o hașurare a unei figuri pe o plută, unde realitatea se întâlnește cu ficțiunea. Nu mai știm precis unde ne e locul: pe râul din spatele casei bunicii sau într-o civilizație care tocmai și-a lăsat descoperite formele ori imaginile simbolice. Este și momentul care ne absoarbe pur și simplu: Nicky înconjurat dintr-odată de păsări și de alte animale, într-un fel inexplicabil. Și bunica îi devine călăuză: îl ajută să-și instaleze un cort pe plută, unde stă și citește și, încet, învață să „prindă” el însuși, schițând cu creionul ființele pe care le atrage: „Știam ce am de făcut. Am scos un creion din buzunar și am desenat iedul, în toată frumusețea lui de sălbăticiune, pe vechile scânduri ale plutei. Când am terminat, știam că ieșise perfect.” Nicky știe că desenul lui poate fi perfect numai pe lemnul plutei care l-a făcut călător și magician în același timp, iar bunica îi desăvârșește lucrarea, impregnând-o cu vopsele. De-acum, el însuși va fi una cu râul, o ființă printre cele pe care le-a imortalizat.
În cele din urmă, Pluta este o poveste și despre ceea ce dorim să păstrăm: o lume fulminantă, care însă nu se oprește decât capturată pe hârtie.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”