Mărturisesc că mă bucur de fiecare dată când găsesc câte un personaj de roman interesat de cărți și de lectură pentru că simt că suntem oarecum înrudiți prin pasiunea noastră pentru textul tipărit (îți mulțumim, dragă Johannes Gutenberg!!), prin plăcerea pe care ne-o îngăduim de a stăpâni acest sistem de comunicare, de „transfer de gânduri, mesaje, idei, cunoștințe prin semne” (Nedelea, 1996: 6) în complexul proces al lecturii, al acelor momente când ne permitem să „cugetăm împreună cu altcineva, să înțelegem gândirea altuia, să intuim gândirea pe care el ne-o sugerează, conformă sau contrară lui” (11). De multe ori mă întreb cum aș putea să mă descriu din perspectiva atitudinii mele față de cărți: nu sunt întocmai acel bibliofil „interesat de cărți vechi sau de cărțile recent tipărite în condiții grafice de excepție” (144), nici un biblioman dominat de „dorința pătimașă de posesiune” (144) a unor exemplare rare pentru că nu am cunoștința valorilor comerciale și a istoricului lor (bibliognozie); ar mai fi termenul de bibliofag, dar nu sunt o insectă care să se hrănească cu celuloza din hârtie distrugând cărțile; sau ar mai fi niște termeni peste care am dat întâmplător (căutând altceva, firește), anume, bibliodependent sau biblioolic, denumiri care însă, cum lesne se poate deduce, au conotații relativ negative, dar cam acolo m-aș situa analizând relația mea cu cărțile. Uneori, scriitorii de romane, am observat eu, își aleg câteva personaje, în a căror construcție intră și înclinația spre lectură, și le trimit la un moment dat al narațiunii, fie la bibliotecă, fie la librărie, în funcție de natura interesului acestora pentru cărți, de nevoia lor de a cunoaște, de a se informa sau destinde, înserând momentul în deplină concordanță cu evoluția lor din perspectiva intențiilor auctoriale stabilite.
P/referințele personajelor
Dacă ar fi să consultăm lista sociologului american Wilbur Schramm privitoare la categoriile în care se împarte comunicarea umană – informativă, instructivă, persuasivă, distractivă –, am putea opta pentru ultimele două feluri când facem referire la relația carte – cititor, anume, cartea putând să fie „convingătoare, insistentă, cu elemente psihologice pentru a determina acceptarea punctului său de vedere”, respectiv, ea putând să dezvăluie preocuparea autorului ei pentru ca forma comunicării „să fie plăcută și imaginativă” (citat de Nedelea, 1996: 6); sunt modalitățile identificabile, bunăoară, în reacția arhivistei Elodie Winslow la lectura cărții descoperită întâmplător: „de cum a deschis cartea din poală, s-a simțit cuprinsă de o senzație extrem de plăcută, ca și cum ar fi ajuns în fine acasă și asta era exact ceea ce trebuia să facă. Edward Radcliffe. Viața și amorurile sale. Titlul era cam siropos, dar fusese publicată în 1931 și nu se cuvenea să o judece după standardele contemporane. Pe o clapă a supracopertei se afla o fotografie a autorului, dr. Leonard Gilbert, o imagine alb-negru reprezentând un tânăr foarte serios, într-un costum deschis la culoare” (Morton, 2019: 127), o reacție care o determină să analizeze atent structura cărții și distribuția personajelor.
Este unanim acceptat faptul că orice narațiune prezintă „desfășurarea unei întâmplări sau eveniment, reale sau imaginare” (Metzeltin, Thir, 2013: 21), textualizate de un autor din perspectivă proprie, cu o anume dorință și intenție de redare a unui „segment din realitate sau o realitate posibilă, ca o succesiune lineară de propoziții” (13), așa cum constată și Archibald Isaac Ferguson, protagonistul lui Paul Auster, căruia i se spusese întotdeauna că „viața seamănă cu o carte, cu o poveste care începe la prima pagină şi continuă până la moartea eroului, la pagina 204 sau 926” (Auster, 2018: 365), deși, cu timpul, el a realizat că „metafora cărții nu are sens, din moment ce poveștile din cărți nu se pot mișca decât înainte” și atunci, conchide cu tristețe el, „viața se asemăna mai degrabă ca structură cu un tabloid, cu evenimentele importante ca izbucnirea unui război sau o crimă gangsterească pe prima pagină, apoi știrile mai puțin importante pe următoarele pagini” (366).
Relația dialogică dintre carte și personajul-cititor, semiotic construită și structurată gradat la nivel narativ, descriptiv și argumentativ, este susținută, pe de o parte, prin efortul autorilor de a articula „problemele fundamentale ale vieții comunității și de a transmite mesaje sociale și ecologice” (Metzeltin, Thir, 2013: 34), iar pe de altă parte, prin introducerea rezultatelor generate de tensiunea lecturii, cum ar fi cel exprimat de Ferguson – „Era foarte amuzant să citești ficțiune, era foarte amuzant şi să scrii ficțiune (amuzament amestecat cu chin, zbatere şi frustrare, dar tot amuzament se chema, din moment ce plăcerea de a scrie o propoziție reușită (…) rămânea de neegalat în analele realizărilor omenești” (Auster, 2018: 368) –, sau observația, destul de blazată, a Liciei, protagonista Doinei Ruști, când recunoaște că „în toată viața mea am avut trei luni de cititor puternic: în vara de dinainte de-a intra într-a douăsprezecea. Pe urmă, legătura mea cu cititul a început să slăbească și să se deșire. În ălea trei luni am consumat toată pofta mea de lectură. Am citit în neștire, uneori câte o carte pe noapte (…), romane, de preferință, clasice, unul după altul, cu foame, cu disperare, cu interes pentru deznodământ” (Ruști, 2011: 50).
Case ale cărților
Când autorii își determină personajele să dezvăluie semnificația cărților pe care le citesc, respectiv, impactul pe care îl au ele asupra evoluției lor intelectuale și emoționale, aceștia deseori o fac într-un spațiu tradițional adecvat pentru valorizarea importanței textului tipărit, un mediu ambiant care consolidează aspirația oricărui text la „o comunicare și difuzare dintre cele mai ample posibile” (Tătărucă, 2013: 6) și un mediu unde lectura și cartea au o rațiune comună de a fi, aceea de a exprima gândirea și de „a păstra cunoștințe” (10). Este vorba, în primul rând, de bibliotecă (există și librăriile, firește, dar ele trebuie considerate din altă perspectivă), această instituție care completează indispensabil educația formală din școli și facultăți, asemenea celei menționate în povestirea lui Alice Munro, Pe culmea Wenlock: „Biblioteca facultății era o încăpere înaltă, superbă, proiectată, construită și plătită de oameni care credeau că aceia care ședeau la mesele lungi, în fața cărților deschise (…) ar trebui să aibă spațiu deasupra lor, să fie înconjurați cu lambriuri de lemn negru, strălucitor, de ferestre înalte, bordate cu maxime latinești, ferestre prin care să privească cerul” (Munro, 2013: 118). Orice bibliotecă ascunde, de fapt, o istorie a cărții care continuă să fie privită ca „însoțitoarea de nădejde a întregii noastre existențe” (Nedelea, 1996:11), găzduind, prin însăși rațiunea sa de a exista, colecții de texte care susțin o lectură diversificată, alternativă, asemenea bibliotecii lui Serif Kamal din Sarajevo, consultată de Hanna Heath în anul 1940: „rafturi de cărți acopereau pereții. Volumele erau chiar mai vechi şi mai frumoase decât cele din restul apartamentului; cărți scrise în vreo șase limbi, vechi şi moderne, în coperte executate manual, din piele lustruită. Serif ținea în mâinile înmănușate o carte mică, legată simplu [Hagada]” (Brooks, 2017: 103).
Bibliotecile în care intră personajele sunt adevărate provocări pentru cititorul aflat în căutarea cărților ce se cer decodificate prin lectura individuală a textului și prin descoperirea semnificației lui, asemenea bibliotecii din Beechwood unde Jane Fairchild descoperă că există „ascunzătoarea asta mititică şi învârtitoare, unde se găseau niște lucruri care fuseseră odată, fără discuție, devorate aidoma unei doze ce putea fi admisibilă înainte de a porni spre o maturitate plictisitoare sau cumplită” (Swift, 2018: 94), sugerând ideea bine cunoscută că lectura face parte din procesul de maturizare a oricărui individ, că ea este o formă de manifestare a nevoii de dezvoltare intelectuală, emoțională, spirituală. Asemenea cititorului real, și cel ficțional își dezvăluie, prin selecția sa de titluri, bagajul de cunoștințe și de experiențe anterioare, și ne lasă astfel posibilitatea de a-l putea descoperi și prin interesul și preferințele sale livrești intime, ca parte a procesului de comunicare între textul scris și recipientul său; și astfel constatăm încă o dată că, așa cum observa André Maurois, „Cartea este un mijloc de depășire”, că „nici un om nu are suficiente experiențe personale pentru a se înțelege bine cu alții sau cu el însuși” (citat de Nedelea, 1996: 13), și că, în plus, „o seară destinată lecturii unei cărți mari este pentru suflet ceea ce o ședere la munte este pentru trup” (11).
Referințe
Auster, Paul, 2018 (2017), 4 3 2 1, Bucureşti: Editura ART, Colecția Musai (trad. Iulia Gorzo)
Brooks, Geraldine, 2017 (2008), Poporul cărţii, Iaşi: Polirom (trad. Cornelia Marinescu)
Metzeltin, Michael, Thir, Margit, 2013 (2012), Antropologia textului, Iași: Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” (trad. Octavian Nicolae)
Morton, Kate, 2019 (2018), Fiica ceasornicarului, București; Humanitas Fiction (trad. Sînziana Dragoș)
Munro, Alice, 2013 (2009), „Pe culmea Wenlock”, din volumul Prea multă fericire, București: Litera (trad. Ioana Opaiț)
Nedelea, Tudor, 1996, Civilizația cărții. Incursiune în istoria cărții, presei și a tiparului, București: Scrisul Românesc
Ruști, Doina, 2011, Patru bărbați plus Aurelius, Iași: Polirom
Swift, Graham, 2018 (2016), De Ziua Mamei. O poveste de iubire, București: Litera (trad. Carmen Paţac)
Tătărucă, Radu, 2013 (2012), Prefață la Metzeltin, Michael, Thir, Margit, Antropologia textului, Iași: Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” (pp. 5-10)
