Anca-Ioana Câdă

cel mai mult ai tăcut când am fost bolnavă

pe noptiera de spital blisterele cu pilule,
apa, rețeta zgâriată de un mont blanc personalizat
și carnețelul în care nu am îndrăznit să notez nimic.

sub pătura țepoasă delicatețea cu care dezlipesc bandajul 
și ating cusăturile precise – un gest voyeuristic față
de secretele tegumentului bolnav.
răspunsul n-a fost în laparoscopie.

ani la rândul m-am ferit să-mi fac cruce –
cineva care înjură ca un birjar nu are voie să-și
păteze buricele degetelor cu gesturi pioase.
în capela măruntă din filantropia vărs lacrimi,
ating cu buzele unde e de atins 
ca orice fariseu ajuns pe muchie,
mă întreb câte dintre cele care-au sărutat
întru vindecare au pierit după și
câte au jurat strâmb,
toate venite să exorcizeze ceva din propriul trup:
oameni noi, boli ale tuburilor, bucăți de cancer și 
orice te-ar mai putea transforma dintr-un om zdravăn 
într-o marionetă ușor de frământat 
în căutarea unei vene bune de înțepat.

iuda s-a făcut bine pe vorbe,
nu-și amintește ce-a oferit la schimb pentru însănătoșire.

la externare am plecat cu 
iubirea alor mei și multă saturație. 
nu sunt mai înțeleaptă. n-am avut parte de vreo revelație.
sar mese și rugăciuni, înjur ca un birjar,
dacă printre tehnicile de stress management se numără rosul unghiilor 
și mersul pe jos, atunci da,
merg cu pasul femeii care știe
că poate să se-mpiedice iar
înainte să aibă ocazia să spună ceva esențial.
că n-o să mă mai destabilizeze o pană de cauciuc
într-un moment inoportun,
că sunt ușor de iubit când sunt sănătoasă –
durerile trebuie să mi le duc singură ca pe niște sacoșe îndesate până la refuz.
convingerea că după ce ai frânt-o, 
inima unui om 
care-a fost pe muchie
se sudează altfel.


 
strada panselelor

a așteptat să iasă din bloc și
a urmărit cum se îndepărtează –
o siluetă cu glezne subțiri care se descotorosise de el
ca de o flanelă găunoasă.
a ajuns-o din urmă pe strada panselelor, 
i-a pus mâna la gură 
și i-a tăiat gâtul. 
era cald și i se năclăiseră degetele pe cuțitul cu zimți. 
era cald și pe strada panselelor șiroia o dungă de sânge proaspăt. 
și-a scris biletul de adio pe o rolă de hârtie igienică
pe care a înșirat-o peste femeie. 
tot acolo cerea să fie înmormântați amândoi
sub aceeași cruce, pe Măgura –

în moarte femeia în sfârșit nu se mai putea împotrivi.

după două luni l-a scos la suprafață apa Bistriței –
un secret obscen cu care nici
măduva pământului n-a vrut să se împovăreze.


 
terasa buturuga 

m-am simțit ca o idioată când mi-am aprins țigara lângă el.
ce-i spui cuiva care furișează, într-o conversație banală,
că e în remisie din leucemie?
undeva între a transmite impulsurile nervoase necesare
și a articula părerea de rău,
creierul meu a apelat la cel mai deplasat automatism.
mi-am imaginat cum îi povestesc soră-mii,
cum ar face ochii cât cepele și mi-ar zice
da’ ce dracu’ ai avut? ești sălbatecă.

ce-i spui cuiva cu numa’ douășcinci de ani pe umeri
și puțin cancer în sânge?
[îmi închipui că n-o fi simplu să fii printre puținii tineri
de pe secția de hemato de la colțea,
printre moșii și babele care și-au trăit traiul, și-au mâncat mălaiul.
să fii îndopat cu citostatice,
să peticești unde strică citostaticele
cu klacid și antivirale,
să-ți cadă părul și să-ți dea greu veteranii de salon, 
să nu știi răspunsul:
auzi, mamaie, da’ nu ești cam tânăr pentru cancer?
să-ți plângă de milă și să meargă mai departe
cu mâinile împreunate pe coccis]

dacă nu l-au omorât toate astea,
n-o să-l omoare un fumat pasiv –
între a-mi veni să mă arunc în baltă
sau să-mi sting țigara de ochi,
nu mi-am amintit nici măcar unul din arsenalul de cuvinte potrivite.

țânțarii din cișmigiu, 
musca tsetse din tropicul racului,
doctoriile care-ar trebui să te facă bine,
prea multă sau prea puțină empatie –
la un moment dat orice lucru mărunt îți poate veni de hac.

 
fuck 27 club

târâi stativul ruginit ca pe crucea 
de care mamaia zicea că toți o să avem parte.
mă țin de pereți și îmi spun că data asta
am gafat rău de tot.
baia – purgatoriu cu urină pe terrazzo,
plângeri de milă febrile și dejecții intestinale 
de la nosocomiale pe care raportările 
se jură că le-ai adus de acasă.

când mă întorc în salon, cerberul de serviciu
mă ia în primire fără chef.
bust generos, cercei gândac,
unghii sidef în parte ciobite, în parte jegoase –
sunt o pradă palidă și costelivă.

crucea pe care o poartă la gât
i se prinde în sudoarea decolteului, 
după care îmi aterizează pe față.
mă simt prea puțin binecuvântată.

deasupra capului –
soluții perfuzabile tămăduitoare ca niște ciorchini translucizi.
sub piele, pe calea sângelui – cine știe.

mă mănâncă pielea, mi se întoarce stomacul,
vreau să protestez, rămân în schimb mută și proastă.
mi-e frig, mi-e cald, mi-e groază 
și mi-e frig din nou. 
pe obraz se preling în liniște lacrimi 
ca în fața faptului împlinit.

eu am venit să mă fac bine. 

 
mă ridic, mă scutur și o iau de la capăt

sunt jumate de om cu genunchii ferfeniță.
din răni îmi ies plasmă și rivanol.
niciun copac nu e suficient de înalt.
unele crengi se rup cu tot cu mine, 
aterizez pe spate, rămân fără aer, 
n-am putere să strig și mă întreb 
dacă nu cumva am murit. dar nu mor. 

de cele mai multe ori aterizez lângă furci ori
coase. și totuși – niciodată în ele – 
asta îmi va dicta întreaga viață.

dau de gustul vișinelor din vișinată
pe care mamaia mi le dă ca leac pentru durerea de burtă.
curând încep să am tot mai des dureri de acest fel,
iar mamaie tot mai des drumuri în beci.
înfulec corcodușe, măcriș și aguridă,
iar gura mi se face pungă.

o dată pe săptămână îmi fac curaj și caut
între plăpumile de zestre.
găsesc bănișori strânși în batistă
și aurul adus de tataia din algeria –
comoara nici nu se înmulțește, nici nu se amanetează,
dar pe mine mă fascinează ca întâia dată.

când mă ceartă, mă uit în jos și
îmi rod unghiile până la sânge.
tanti aurica îmi spune că am unghii de flăcău, nu de domnișoară –
cu gândul ăsta și cu pumnii strânși să nu mi se vadă unghiile
voi trăi toată viața.

o gură frumoasă și unghii sfărâmate de dinți de lapte precoce-anxioși

mamaia mă ia la priveghiuri.
ridic capul și caut cu privirea nefericitul.
din sicriu nu văd mijind decât un munte de degete 
împreunate și străvezii 
și icoana cu urme de pupici.
miroase a crini, fum de lumânare la două mii de lei bucata
și încă ceva: un miros greu, necunoscut copiilor.

o iau pe mamaia de mână și înfulec din colivă 
cu vinovăție, ca dintr-o delicatesă pentru care
cineva a trebuit moară. 

 
la 6 luni ar fi trebuit să moară prima dată

după două luni de stat în spital, 
niculina și-a adus fata acasă.
la 6 luni și fără conștiință de sine,
fata avea mai mult zvâc în convalescență 
decât oameni mari care știu ce au de pierdut dacă se lasă pradă morții.

când mamaie a întâmpinat-o pe femeie la poartă,
în loc să se bucure că-i trăiește fata, i-a zis amărâtă:
am pregătit salonul, am crezut c-o aduci moartă.
oamenii de la țară au un fel brutal de-a se întoarce
la căpițele de fân imediat ce-și îngroapă copiii.

la 26 de ani și-un pic fata și-a încercat iar norocul.
mamaie are și ea cu 26 mai mulți ani, 
iar salonul ei a văzut destui morți și tot atâtea alarme false.

fetei îi curge zeamă neagră prin vene, iar de data asta știe ce are de pierdut.
niculina o hrănește cu lingurița ca atunci când era copil.
pe-atunci era ușor, într-un trup de copil încape voință cu nemiluita. 
niculina îi sfărâmă pastilele cu dosul palmei.
niculina nu-i dă voie să se dea bătută.
niculina îi stoarce zeama neagră din vene 
ca și când ar stoarce baticul murdar a lu’ mamaie.

când închide ochii,
o zeamă neagră îi acoperă pupilele dinspre interior.

în fața ochilor – mamaie deretică nerăbdătoare salonul.


 
undeva lângă filaret, unde e mereu liniște

n-am mai simțit demult congruență în idei,
majoritatea interacțiunilor se soldează cu epuizare și rictus.

într-o zi de vară ca asta vreau să urlu te iubesc
și de la etajul 1 să se întoarcă un 
bumerang de ba eu te iubesc 
și bumerangul să aibă mâini nemaipomenit de mari și
omoplați asemenea.
să rupă între degete o roșie răscoaptă
și să mă cuprindă în fața alor lui.

am jurat că nu-ți mai scriu.

mesajele la beție sunt pentru adolescenți,
nu pentru adulți resemnați.
fac o rocadă mentală și aterizez
în locul în care am promis că nu mă mai întorc.

lady godiva poposește în crâșmă de câteva ori pe an,
își scrijelește istoria pe mesele de lemn 
și uneori dă restul la tine în casă.
pe lady godiva o poftești, o iubești din cap până în picioare,

o alungi, n-o mai întrebi de niciunele,
te scuzi și o luați de la capăt cu riduri și angoase proaspete.

sunt născută în luna lui cuptor, 
mă incomodează un dor ticălos, mătasea broaștei din sutien și 
secretul apocaliptic de care nu te eliberezi niciodată până la capăt.

somn ușor, iubita mea frumoasă și blândă,
pe muchia patului tu vei suferi mai tare.

un tată își mână pruncul pe străduța de lângă filaret – 
să căutăm cireșele, domnul meu…

nu e pruncul meu.
nu e tatăl pruncului meu.
sylvie,
sylvie,
sylvie,
mi-ai luat din mână ceva ce oricum n-am avut niciodată.