Povești scrise în palmă cu condeiul Corinei Ozon

Apariția volumului de proză scurtă Povești scrise în palmă a constituit o surpriză din mai multe puncte de vedere.

1519 vizualizări
Citiți în 12 de minute
Corina Ozon, Poveşti scrise în palmă, Editura Naţional, Bucureşti, 2022

După o serie de cărți extinsă, care evoluează pe coordonate de „soap opera”, aducând în prim-plan zbuciumul dragostei și provocările ei extraconjugale, serie foarte bine primită de publicul românesc și care a atins recorduri de popularitate în piața autohtonă de carte, Corina Ozon a început de câțiva ani un proces de diversificare a scrierilor, extinzându-și domeniul de studiu spre alte zone ale psihicului uman. De fapt, este impropriu spus „după”, deoarece seria „Amanții”, începută în 2014 cu Zilele amanților a continuat de-a lungul anilor, ajungând deja la șase volume publicate, ultimul fiind Carantina amanților, în 2021, volum cu cadru de desfășurare evident, dar va continua și-n anii următori, volumul șapte fiind deja anunțat, iar în acest timp au apărut mai multe scrieri paralele ale autoarei, ca: Până când mă voi vindeca de tine, Tentații sau Despre iubire, cu instrucțiuni de folosire. Pe lângă acestea, aducând deviații mai puternice de la tematica și respectiv cadrul predilecte ale autoarei, se remarcă Dincolo de furtună, o poveste americană zbuciumată, cu personaje românești, respectiv thrillerul Codul lui Zoran, o reconstituire a căderii umane.

Astfel, apariția volumului de proză scurtă Povești scrise în palmă a fost oarecum anunțată, însă a constituit și o surpriză din mai multe puncte de vedere. Pe lângă faptul că e o colecție de multe texte scurte și foarte scurte, un stil de proză puțin abordat de autoare, volumul introduce pentru prima oară tușa fantasticului. Nu este un fantastic pregnant și nici omniprezent, plutește doar o oarecare predestinare fatidică în unele texte și apar câteva episoade de spiritism și chiromanție în altele, însă e suficient cât să-i dea cărții o aură de mister în plus.

Ca întindere, textele variază între câteva rânduri și câteva zeci de pagini, cele mai scurte rezumându-se la crâmpeie de stream of consciousness, cele mai lungi urmărind câteva zile din viețile unor personaje. Oscilația dintre concret și magic e sugerată și de alternanța titlurilor, unele fiind scrise cu litere mici, de mână, altele cu litere mari, de tipar, iar varietatea cheilor de interpretare e sugerată încă din prolog, acesta fiind el însuși un dicteu automat al nostalgiei.

Ca tematică, se observă câteva direcții recurente, explorate din perspective variabile. Cea mai frecventă e cea a despărțirii, sub diferite forme, de la plecarea colegelor de cămin, după terminarea facultății, la adio-ul iubiților, uneori sub presiunea unor terțe persoane. Însă cea mai profundă temă tratată episodic e cea a traumei avortului și la sechelele pe care acesta le lasă în urmă. De fapt, întreaga carte e bântuită de întrebarea „Ce-ar fi fost dacă?”, cu atât mai dureroasă cu cât alegerea care a generat-o a fost mai grea.

Există trei texte lungi, povestiri care propun personaje complexe. Prima, și cea care stabilește cumva atmosfera cărții, este „Dulapul din perete”, o proză fantastică, respectând toate rigorile genului, dar care prezintă și câteva imagini realiste puternice. Condițiile precare din căminele studențești, care, prin provocările comune, cimentează prietenii, drumurile care se despart, implacabil, după această perioadă boemă, pregătirea fetelor pentru viață, așa cum și-o imaginează ele atunci, micile lor supărări. Am perceput această proză ca pe o locomotivă a întregului volum. Atât prin problematica variată pe care o deschide, cât și prin poveste, care e una bine conturată, ofertantă, dar mai ales prin personajele complexe, credibile.

„Iar dacă se vor întâlni peste ani, chiar dacă Mirela îi va povesti cum se vindecase de epilepsie după ce născuse, ea va uita ce se întâmplase în noaptea aceea. Totul va rămâne închis în acea cameră și în dulapul din perete, pe care, cel mai probabil, nu le vor mai vedea niciodată.”

Vom mai întâlni imagini din acest text de-a lungul volumului, primul popas fiind chiar următorul text de relativ mare întindere, „Drumul”, proză în care două fete se reîntâlnesc după zece ani de la terminarea facultății și decid s-o caute pe a treia, cea care le completa grupul. Crâmpeiele din amintirea acestor personaje, deși nu sunt aceleași cu cele din „Dulapul din perete”, au darul de a reînvia în mintea cititorului precedenta povestire, iar întâmplările de aici vin în mintea cititorului în completarea celor deschise atunci. E un contrapunct valid, e proba maturității pe care fiecare a trecut-o în felul său. Schimbarea pe care viața o impune după perioada de visare a facultății e uneori apăsătoare, alteori surprinzătoare.

„Monica fu cea care desfăcu plicul. Din el căzură două brățări cu mătănii și o scrisoare. Se rezemară de mașină și începură să citească. Teodora le povestea cum, în noaptea de Paște, când plecase cu sora ei în vacanță la mănăstire, făcuse o criză de amigdalită atât de urâtă, încât fusese pe punctul să moară.”

Tot la surprizele pe care ți le rezervă viața aș încadra și povestirea „Indefinitus”, o pseudo-poveste de dragoste, născută într-o gară și consumată într-un tren, deși protagoniștii credeau că acolo se petrece doar prologul. Abil încadrată într-o epocă acum apusă, această proză reușește, deși nu e una dintre cele trei lungi, să creioneze câteva scene vii, iar prin revelația de final pune într-o lumină nouă întâmplările din tren, pentru cititor și pentru eroină deodată. Și, mai important, ne face să ne întrebăm cât a fost autentic. Și cât de grea a fost, de fapt, decizia celuilalt.

„După trei ani, în studioul său din Paris, fotograful își punea pozele la uscat. Dans un train. Roumanie, 1975, își nota el admirând fotografia cu tinerii dormind în trenul de noapte…”

În fine, al treilea text lung și ultimul pe care-l voi menționa de sine stătător e „Lovitura”, o proză de-o profunzime remarcabilă, care reușește să pună violența domestică într-o perspectivă atât de cinstită încât devine încă și mai dureroasă. Nu e doar problema în sine a diluării sentimentelor până la transformarea în opusele lor, ci și imensa diferență dintre teoria ținută celorlalți, perfect argumentată, de altfel, și comportamentul propriu, atunci când viața te surprinde atât de brusc încât nu-ți dă timp de reacție.

„Ca de fiecare dată, vorbele ei ajungeau dincolo de ecran, în casele sutelor de femei care se regăseau în situația descrisă. Și care o invidiau pe psihologă. Cam toate își promiteau după emisiune că, începând de a doua zi, aveau să facă o schimbare în viața lor.”

Cum spuneam, există o tematică variată în acest volum, care pare că se sprijină mai ales pe filonul suferințelor din dragoste, extinse în zone variate, de la puterea cu care o despărțire e trăită chiar și de cel care părăsește, pentru că are o relație, până la frustrarea descoperirii unei infidelități. Însă tentaculele cărții ajung până la drama celei care-și vinde trupul și la aspirațiile ei ascunse sau la conștientizarea prețului pe care o relație deschisă îl are.

Din punct de vedere al scriiturii, nimic nu i se poate reproșa. Dar nici nu aveam alte așteptări de la o autoare cu experiența editorială și backgroundul jurnalistic pe care le are Corina Ozon. Textele sună bine, lectura curge domol, trăirile nu îi sunt impuse cititorului, ci ele se insinuează lent, mai ales după finalizarea lecturii textului, în minutul de reflexie. Iar alternanța temelor și abordărilor face lectura încă și mai cursivă.

Una peste alta, un volum scurt, dar dens, pentru orice tip de cititor. Poate fi parcurs dintr-o suflare sau poveste cu poveste, între două stații.

ALEXANDRU LAMBA s-a născut în 1980, la Brașov. Este absolvent al facultății de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor, în prezent activând în domeniul IT.
În domeniul literar, a debutat în Gazeta SF cu o povestire în 2013.
A publicat două romane: Sub steaua infraroșie (ed. Tritonic, 2016) și Arhitecții speranței (ed. Tritonic, 2017), un volum de proză scurtă Singurătatea singularității (ed. Herg Benet, 2018) și volumul Cărări pe gheață, primul al seriei Young-Adult Stele și gheață (ed. Herg Benet, 2019). A scris scenariul pentru albumul de bandă desenată Focurile lumii noi (ed. Geek Network, 2018), ilustrat de Alexandra Gold.
A publicat proză scurtă în diverse reviste, printre care: „Știință și tehnică”, „Almanahul Anticipația” (ed. Nemira), „Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice CPSF” (ed. Nemira), „Revista Galileo” (ed. Millennium).
Este membru fondator al clubului ANTARES Science-Fiction & Fantasy din Brașov. Între 2015 și 2019 a fost redactor-șef al revistei online Gazeta SF, iar din 2019 este editor al revistei online Galaxia 42, ambele fiind publicații dedicate literaturii SF și Fantasy.
Pentru Sub steaua infraroșie a primit premiul pentru cel mai bun debut la festivalul Sci+Fi Fest 2017, organizat de revista Știință și tehnică, premiul pentru cel mai bun debut la Antares Fest 2017, precum și o nominalizare la premiul Vladimir Colin. Pentru Arhitecții speranței a primit premiul pentru cel mai bun roman SF al anului 2017 la Antares Fest 2018. Singurătatea singularității, Cărări pe gheață și Focurile lumii noi sunt și ele nominalizate pentru premiul Colin, la categoriile „Cel mai bun volum de proză scurtă SF”, „Cel mai bun roman Fantasy”, respectiv „Cel mai bun album de bandă desenată”.
În 2016, Alexandru Lamba a primit premiul de încurajare „Chrysalis”, al European Science Fiction Society, ESFS.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”