„Figura” dominantă a relației eu-lume-existență-poezie pare a fi la acest poet ghemul de paradoxuri care îşi desfășoară firul aproape în toate poemele. Un continuum al contradicției asigură sintaxei lirice o aparență de vigoare pozitivă a mesajului existențial, dar profunzimile sunt elegiace. Seninătatea unor aserțiuni e înșelătoare, în adâncul experiențelor sinelui ceea ce stăpânește fiind încordarea, dramatismul căutării unui loc ideal al ființării. Iluminările sunt nesigure, consistența lor nu rezistă asaltului continuu al contradicției lăuntrice care face ca oricărei afirmații să i se atașeze numaidecât negarea ei și doar această continuă incertitudine să funcționeze ca materie plasmatică a discursului poetic. Poem după poem alcătuiesc un monolog monoton al setei de revelație mereu în tandem, aceasta, cu exasperarea (ținută totuși în frâu) pe un straniu fond sonor asemănător imaginarului ron-ron cosmic ori ruminării limbajelor umane în perindarea lor.
Cititorului i se oferă ipostaze expuse liric ale precarității ființei umane hărțuite de întrebările iscate de necunoașterea adevăratului ei rost, de neputința comunicării insului cu celălalt, de singurătate, de oboseală, de tânjirea inimii şi de slabele puteri ale spiritului confruntat cu inconsistența şi lipsa de miză a firii, ca şi a faptei umane. Nu e de mirare apariția într-un poem (Placenta) a reveriei unei regressus ad uterum ca singur loc ocrotitor, un locus amoenus: „Era bine acolo, ascuns, într-o plapumă sîngerie/ numai cerul mă putea privi cu nenumărații lui ochi/ printr-unul singur,/ în rest mîngîieri de flori pe pămîntul reavăn,/ zdrențe de nori cîteodată, ploi/ scurte și calde, tunete doar în depărări, fulgere/ ca niște destrămări ale luminii într-un tablou electric,/ nici un pericol,/ era bine acolo, ascuns, într-o plapumă sîngerie (…)”. Un asemenea loc nepericulos ar părea să fie pentru poet doar masa de scris sau preajma femeii iubite. De altfel, unele dintre cele mai frumoase poeme din carte sunt cele erotice, un erotism însă lipsit de senzualism carnal, vibrând, dimpotrivă, de o idealitate luminoasă. Motivația existențială a iubirii e de natură spirituală cu ecou elegiac. În acord cu această înțelegere metafizică a ființei iubite, scrisul/cuvântul devin trupul care, absorbind toată existența individuală consumată, o reîncorporează pentru o resurecție finală, situație care însă întâmpină mai de fiecare dată scepticismul ce refuză să se instaleze în certitudine. Nu e cazul imaginării turnului de fildeș care să închidă ființa iubită, cum nici cuvintele nu mai pot oferi ocrotire, câtă vreme „chipurile disperate ale iubitei,/ unele peste altele/ ca în palimpseste cuvintele din care nu mai poți/ face o propoziție cap-coadă” (Turnuri de fildeș).
Cele trei secțiuni ale cărții vor fi având rațiuni de întocmire a cuprinsului lor. Nu aș putea să le aproximez la această lectură. Ceea ce mi s-a părut cât-de-cât sesizabil este că sentimentul singurătății ființei crește pe măsura mersului spre finalul volumului, devine nu doar mai copleșitor, dar și mai liber de a se exprima în versuri care nu se mai feresc nici de ecouri livrești, nici de orchestrări incitante. În ce mă privește, consider că cele mai bune, mai frumoase poeme sunt cele din partea a doua și a treia. Poetul pare antrenat să poarte cu sine povara pustiului lăuntric tocmai pentru că a devenit cumva liber prin ineditul exprimării lor, oferind cititorului unele dintre cele mai remarcabile creații poetice ale viziunii sale. Ele sunt, cred, locul în care mai poate locui poetic, într-o lume aflată sub semnul nimicului și al nimicirii.
