Deodată am primit o invitație incitantă: 9 noiembrie, 2022, lansare de carte la Institutul Francez din Cluj – romanul lui Karim Kattan, proaspăt tradus de Adriana Copaciu-Lazăr și Andrei Lazăr, la editura Casa Cărții de Știință din Cluj, cu titlul Palatul celor două coline. La Mediateca Institutului nu se mai găseau locuri. Așadar, o întâlnire literară empatică, provocatoare, cu multe discuții în franceză.
Cine e Karim Kattan? Scriitor palestinian născut la Ierusalim în 1989, doctor în literatură cu o teză despre imaginarul deșertului. Romanul Palatul celor două coline (2021) a obținut Premiul celor cinci continente ale Francofoniei. Protagonistul cărții e Faysal, care ne antrenează într-o lungă confesiune, sfidând premeditat orice cronologie, cutreierând în ambele sensuri miezul temporalității, între magie și realitate, imaginar și poetic. După un exil prelungit, revine în Palestina cea plină de durere, ca să regăsească oameni, povești, dar mai ales răspunsuri la frământările acute, excluzând orice resentimente, conștient că e „depozitarul fricilor și neliniștilor”. La poalele dealului, satul Jabalayn e încremenit, iar coloniștii îl înconjoară din depărtare cu jeepurile – „niște vulturi gata să se năpustească asupra noastră”. Timpul e dens, sonor și tactil, orizontul e cețos, în timp ce Faysal privește de pe terasă o țară în plin război. O frică viscerală se insinuează treptat, mai ales când bunica Nawal verifică fiecare fereastră să fie închisă. Da, „coloniștii vor ajunge în curând, vor ocupa triumfători casele”. Oricum, romanul debutează cu uciderea unui colonist, așadar suntem în plin suspans, printr-un truc narativ funcțional. Bunica, militantă convinsă, ocupă un loc preponderent în carte, iar uneori vorbește ea, lăsându-l pe narator să… respire. În palatul pustiu al copilăriei, Faysal rătăcește cuprins de melancolie, până când reapare trecutul mustind de secrete nedeslușite.
Faysal simte nevoia clarificării, mai ales că și-a smuls cândva rădăcinile. „Ce rădăcini? Am niște belciuge înfipte în gât care mă țin locului (…) și de îndată ce încerc să mă mișc, ele mă sfârtecă tot mai tare, până ce trupul mi se golește de sânge”. Personajul narator caută frânturi de adevăr printre fantome, vise, îndoieli, într-un jurnal plasat între fragmentar, violență, angoasă și blândețe, într-o țară plasată între paradis și infern, cu povești care nu iartă nimic, cu păreri politice diverse. Faysal e revoltat că nimeni nu l-a învățat istoria Palestinei, dar „am luat-o în primire ca pe un blestem”.
La discuțiile cu autorul s-au făcut asociații cu Mishima, Duras și Proust, mai ales că Faysal se adresează amantului său George. L-am întrebat pe Karim Kattan dacă a ales aspectul homosexual dintr-o modă recurentă, iar răspunsul m-a edificat: textul ar fi fost altfel dacă naratorul n-ar fi fost homosexual și n-ar fi avut acea sensibilitate poetică, specifică romanului. În concluzie, ce trebuie să facă Faysal? Să plece cu iubitul sau să rămână păzitorul strămoșilor, spre pacea sa interioară?
Nu pot trece cu vederea calitatea extremă a unei traduceri curgătoare, firești, de parcă autorul ar fi scris în românește: „Acolo, departe, luminile coloniștilor mă amețesc, ei sunt mulți, iau masa în familie, poate că după cină ies noaptea la o plimbare, e atât de plăcut acum la începutul primăverii, sfârșitul iernii, ce știu eu, și habar n-au că, pe dealurile întunecate din fața lor, sunt singurul care îi privește, îi invidiază, îi urăște.” Romanul de față conține o savoare muzicală fabuloasă, despre o Palestină tandră și nesupusă, între crepuscul și lumină.
