După numai un sfert de oră de plimbare prin Sibiu, simți că te trage suav cineva de mînecă. Bineînțeles că nu vezi pe nimeni și nici n-are rost să bănuiești pe cineva, pentru că trăgătorul de mînecă sibian e inefabil, nu doar invizibil. E însă evident că nu poate fi decît spiritul locului. La Sibiu acesta nu e o himeră și nici doar ceva închipuit pe baze culturale, ci de-a binelea ceva concret și imediat. La Sibiu e cea mai mare densitate de spirit al locului, ubicuu și permanent, mai fidel decît umbra proprie. Acolo genius loci se plimbă la braț cu toată lumea, chiar și cu barbarii care, precum cneazul valah, stau încă la porțile orașului. Nu-i de mirare că de acolo a pornit ofensiva „localismului creator”, organizată de Al. Dima și susținută prin Thesis. Ofensiva n-a reușit prea multe, dar logistica – și nostalgia – ei n-a dispărut. Sibiul e, de fapt, o persuasiune, nu un oraș. Una care se strecoară în sufletele tuturor poeților sibieni (care sînt de două categorii, după împărțeala lui Ioan Radu Văcărescu: sibieni simpli și „sibioți”) și-i determină pe toți să scrie ode melancolice dedicate orașului. Nu există poet sibian, oricît de deprimat, care să nu devină imnifor cînd vine vorba de Sibiu, deși poemele lor sînt construite pe leit-motivul „s-a stîns viața falnicei”…. Sînt atît de drogați încît sînt în stare să scrie cărți întregi (ori baremi jumătăți) despre/cu străzile, piețele și ungherele sibiene. Cum i s-a întîmplat și lui Dumitru Chioaru în Viața și opiniile profesorului Mouse. Dar raptul magic sibian e atît de profund și ireversibil încît devine destinal. O spune la toată lumea și ori de cîte ori are prilejul Dumitru Chioaru în Colocviale-le de la Limes (2022), carte înnădită din interviuri, răspunsuri la anchete și cîteva „comunicări” în ton mai academic (din păcate, oamenii cu care stă de vorbă nu par a ști de alte interviuri acordate de Chioaru, așa că întrebările se repetă prea insistent; și răspunsurile, pe care Chioaru nici nu le mai reformulează, ci le reproduce identic). Refrenul sibian rămîne și el identic: „Sibiul a fost și rămîne centrul magic al existenței mele”, „Numai în Sibiu pot visa cu ochii deschiși”, „Doar în Sibiu mai pot să visez și mai pot scrie poezie” etc. Desigur că, dacă s-ar putea, Chioaru ar participa cu tot sufletul la o nouă ofensivă a „localismului creator”: „Cred încă în vigoarea și importanța localismului creator”. Cu condiția ca acesta să nu dea în provincialism, își ia el măsuri prevenitoare.
Dacă Sibiul e atît de decisiv pentru poezia lui Chioaru, a fost un mare noroc pentru el că, după peripeții provinciale, s-a putut stabili chiar în locul favorabil (singurul favorabil) destinului. Asta pentru că, în ce-l privește, pentru Chioaru poezia e o cauză existențială, nu (doar) literară. Poezia, zice el, „a fost și este adevărata mea viață”, iar „scrisul (de poezie, n.n.) nu înseamnă pentru mine o meserie, ci un mod de a fi/de a trăi”. Scrie „dintr-o nevoie vitală” și se teme „de momentul” în care nu va mai scrie „ca de o boală mortală”. „Ipostaza de poet” – zice el hotărît – e „identitatea mea”, „deși – adaugă – trăiesc mai mult în alteritate”. Asta pentru că-l obligă, firește, condițiile sociale, care l-au împins (nu singurele, căci era și ademenit de vocația profesorală) spre cariera universitară. Una cît de cît de succes, deși Chioaru se plînge mereu de ea și o învinovățește pentru crizele provocate poetului: „Poetul din mine a fost vampirizat de administratorul care sînt nevoit să fiu” (ca redactor-șef la Euphorion) și se teme că nu va mai scrie niciodată poezie – „deși o viață fără poezie mi se pare absurdă”. Cu atît mai mult cu cît – e de acord și Chioaru – scrisul de poezie e erotism calificat, întrucît „presupune dăruire de sine și plăcere”. Pierderile ar fi, așadar, multiple și de spaima lor Chioaru visează la vremea în care va fi dezlegat de obligațiile universitare și redacționale iar poetul se va bucura de timp destul. Aceste lamentații și trecerea vinovăției pe seama altor stresori n-au însă nici o bază, căci în realitate poeților nu trebuie să li se dea timp de leneveală; dimpotrivă, trebuie înghesuiți în cea mai drastică lipsă de timp și chinuiți cît mai chinezește de himera poemului care se vrea scris. Mă tem că speranța pusă în timpul care-i lipsește (unui poet timpul îi lipsește întotdeauna, e chiar semnul că-l biciuie o vocație) nu e decît o traducere pozitivă a propoziției „românul are o înclinație înnăscută spre trîndăvie, despre care crede că este condiția spiritului, așadar a creației”. Așa e – nu e. Nu există poezie care să nu-și facă timp pentru propria epifanie. Dacă-i nevoie, te smulge și de lîngă cea mai efervescentă amantă.
Nu există poezie care să nu-și facă timp pentru propria epifanie. Dacă-i nevoie, te smulge și de lîngă cea mai efervescentă amantă.
De cîteva ori Chioaru se plînge că e în criză creativă gravă. Dar cînd n-a fost? Poate în tinerețe, cînd își scria serile adolescentine, și în ucenicia de la Echinox (căruia îi e recunoscător pentru că l-a format ca poet). Căci în rest Chioaru tot prin crize de creație a trecut. Știe și el, căci recunoaște că scrie „sporadic, doar cînd mă vizitează vreo idee” (nu în sens conceptual, firește). Nici nu crede în scrisul productiv: „Cred mai mult în poeții care scriu mai rar, dar de fiecare dată cu o nouă substanță de viață și noutate artistică”. E convins „că poezia autentică provine din inspirație”, că e efectul unei stări de grație – „însă cum nu poți fi permanent în stare de grație, scrii doar în acele momente cînd te vizitează”. Expert în poezia orfică, poetul e, nu mai puțin, el însuși practicant al orfismului: „Păstrez – zice el – încă o credință orfică, pe urmele marilor mei maeștri formatori.” Are, de fapt, nostalgia poeziei ca limbaj întemeietor, ca instituție a logos-ului, numărîndu-se singur „printre puținii care mai cred în categoriile tari”. Necum gratuită, poezia are misiune umană fundamentală: „Poezia e existențială în sens sublim, o posibilitate pînă la urmă de mîntuire.” Și mai ales una de implicare și asumare: „Cîtă trăire, atîta poezie!” Deși se crede un clasic – măcar pe fond –, emite propoziții eminente de poetică romantică, visînd să scrie „o poezie genuină, pe care o simțim/trăim” (dar, adaugă, „din păcate, poezia mea este mai mult livrescă decît genuină”; nu toată, să nu exagerăm). Deși vremurile poetice nu-l încîntă, crede „în revenirea unei poezii de esență chiar orfică”, mizînd pe precaritatea experimentalismelor și refuzînd orice distincție postmodernismului, „în care nu mai deosebești parlamentul de mahala”, iar „poezia se confundă cu manelele și rugăciunea cu înjurăturile”. Desigur că e o constatare spusă la supărare. Poate chiar la deplină iritare.
În măsura în care e și el un orfic, Dumitru Chioaru e unul dintre cei care au pierdut-o pe Euridice. Fiind însă un melancolic din născare, Chioaru a pierdut-o dinainte de a ști de ea. Ar fi pierdut-o oricum, căci melancolia e substanța însăși a poeziei sale. Nici el nu știe bine de unde i se trage – din copilărie, după ce-a citit primele pasteluri ale lui Alecsandri, sau din adolescență, după o boală – dar știe că a devenit poet „din momentul în care melancolia mi-a invadat sufletul”. Asemeni tuturor poeților care au pierdut-o pe Euridice – nu importă cînd –, și Chioaru trăiește în solitudine și cîntări de exorcizare a ei scrie. „Sînt, de fapt, un om foarte singur”, zice el, închis într-o melancolie fără început și sfîrșit. O melancolie care-l ține la marginile – nu doar în marginalitate literară, cum se crede – ființei: „În melancolie atingem limitele ființei/neființei și, de aceea, poate fi considerată ca sentiment al morții.” Fenomenologia acestei melancolii, mereu mai grea, se întrupează în poezia lui Chioaru.
