Red Hot Chili Peppers, Unlimited Love:
Black Summer / Here Ever After / Aquatic Mouth Dance / Not the One / Poster Child / The Great Apes / It’s Only Natural / She’s a Lover / These Are the Ways / Whatchu Thinkin’ / Bastards of Light / White Braids & Pillow Chair / One Way Traffic / Veronica / Let ‘Em Cry
Motto:
So when “The Message” became the hottest song of the summer[1], it started dawning on me that you don’t have to be Al Green or have an incredible Freddie Mercury voice to have a place in the world of music. Rhyming and developing a character were another way to do it.
(Anthony Kiedis, Larry Sloman, Scar Tissue)
Nu știu câți dintre fanii tineri ai formației the Red Hot Chili Peppers au ascultat piesa „The Message” a flamboaiantului grup new-yorkez Grandmaster Flash and the Furious Five. „The Message” îmbina elemente ale unui hip-hop primitiv, cu mijloace de producție limitate, dar care strălucește prin aerul funky, proaspăt chiar și-n 2022.
Se poate spune că acolo sau, mai precis, și acolo, a găsit Anthony Kiedis (solistul RHCP) unul dintre elementele invariante ale celor aproape 40 de ani de muzică via L.A. Indiferent de epoca istorică pe care a parcurs-o, indiferent de soundul la modă, californienii și-au păstrat eticheta de funk. Un gen cu acorduri care se tot repetă și de care ascultătorul nu-și mai dorește să scape.
Unlimited Love: Întoarcerea lui Frusciante și ceva în plus
Mottoul de la începutul textului, provenit din autobiografia solistului RHCP, e o trambulină necesară pentru plonjarea într-unul din universurile posibile ale „ardeilor iuți roșii și fierbinți”. Fiecare album al lor e o lume în sine. Iar când, după șase ani de pauză, aduci doi nou-născuți pe lume în același an, gradele de libertate sunt din ce în ce mai greu de ținut în frâu; dintre Unlimited Love (Warner Music) și Return of the Dream Canteen (la același label), Discografic îl va comenta pe primul, al doilea rămânând o tentație posibilă.
Două vești bune; unu: s-a întors chitaristul John Frusciante în formație, după o absență de un deceniu. În consecință, avem 2 ore și 30 de minute de material nou cu virtuozul Trickfinger[1] pe discurile #12 și #13 ale californienilor. Regăsim și forța de compoziție cu care Frusciante ne obișnuise în primele două „mandate” la RHCP. Și doi: publicațiile cu tradiție muzicală din Regatul Unit și din Statele Unite au îmbrățișat imediat acest album extraordinar care este Unlimited Love.
Mostră: Ali Shutler (New Musical Express – NME) spune, printre altele, că Unlimited Love (UL) e albumul care readuce la lumină spiritul ce se năștea în Los Angeles acum aproape 40 de ani. „Comfortable, confident, but with moments of gleeful chaos, album 12 sees the band rediscovering their groove.”[2] Acestea sunt exact cuvintele cu care Ali Shutler își construiește pledoaria pentru UL. Lăbărțate, dar în același timp consistente, cele 17 cântece noi sunt și aproape, și departe de discurile clasice din repertoriul RHCP. Mă refer la Blood Sugar Sex Magik (1991) și la Californication (1999). Elementul-cheie poate fi revenirea producătorul Rick Rubin, cu care americanii au lucrat și la Blood Sugar Sex Magik și la Californication.
Câte ceva despre versurile RHCP
Unlimited Love are accente mult mai soft de rap rock, însă bucățile de funk se nivelează mult mai fin, nu mai sunt atât de in your face – iată redescoperirea și nivelarea groove-ului californian. Sângele clocotitor al trupei din 1991 lasă locul malaxorului experienței, care nu elimină deloc zona experimentală.
În ceea ce priveste emoția și mai ales măiestria de a construi balade, ce s-a întâmplat pe Californication rămâne acolo, fiind dificil de translatat peste 23 de ani. Bijuterii precum „Scar Tissue”, „Otherside” sau „Californication” nu vor putea fi egalate niciodată. Totuși, registrul baladesc e foarte bine reprezentat și pe UL prin „Black Summer” (primul extras pe single), „It’s Only Natural” sau prin înduioșătoarea „Veronica”; ceva mai siropos, însă când auzi timbrul lui Anthony Kiedis, cuvintele se dizolvă, versurile putând fi înlocuite și cu înșiruiri de 0 și 1. Emoție de o puritate sporită.
My name is „I love you”
I come from the same place as everyone
Just lucky to be here
(Veronica)
UL nu conține doar versuri pe care să le cânți iubitei/iubitului de Dragobete sau Valentine’s Day. Temele sunt variate și, uneori, controversate: traficul din Los Angeles, schimbările climatice, cât de cool era rockul anilor ’70 sau binomul îmbătrânire/durere. Apar și versuri aparent fără sens pe acest disc #12. Să le numim suprarealiste sau mai degrabă random? N-aș putea să spun cu precizie ce este, de pildă, „an aquatic mouth dance”, însă Reddit + Pitchfork Media[3] pot fi surse utile în deslușirea misterului.
Tot la nivel de lyrics, nu putem să uităm nici de aluziile sexuale caricaturale sau de exercițiile de admirație legate de istoria rockului. În acest sens, cea mai încărcată de referințe culturale este melodia Poster Child. Robert Plant, Ramones, Judas Priest, Duran Duran, Motorhead, Ronald Reagan, Carl Sagan, Sid Vicious fac, toți, parte din panteonul de pe geaca de motor a oricărui adolescent din anii ’70, ’80 și ’90. Deși cred că RHCP răzbate până-n Generația Z.[4]
Bucla temporală 1984-2022
La această cotă cu numărul 12 am fi îndreptățiți să ne întrebăm dacă există un „ceva” care să fi rămas intact în muzica lui Flea, Anthony Kiedis, John Frusciante și Chad Smith. Răspunsul îl găsim într-un pasaj al (auto)biografiei solistului RHCP (textul nu cred să aibă nevoie de traducere, integrându-se bine în puzzle-ul Unlimited Love):
I just felt that we were there to create beauty, induce joy, and make people laugh, and if the lyrics happened to include political or social commentary, then so be it. But it was never our responsibility to go out and be the U2 of our generation (p. 113).
Un exemplu de hrană spirituală socio-istorică este și piesa „Whatchu Thinkin’”, în care aerul funky și fundalul groove lucrează bară la bară cu versurile care amintesc despre americanii nativi. Pe lângă moștenirea spirituală lituaniană, Anthony Kiadis beneficiază și de această extraordinară comoară.
I got these things in mind, you know
South Dakota, show the buffalo
In the Black Hills you could find it all
Blood runs thick like from a waterfall
This broken native entity
Dreaming clean-up on the century
This horse is crazy not to be
This horse is crazy
Un lucru e cert, The Red Hot Chili Peppers nu au fost niciodată plicticoși sau redundanți. Iar dacă ar preconiza un asemenea pericol, s-ar retrage undeva într-un mediu sălbatic, fără să susțină cursuri de chitară online sau Ted Talks. Mai cred și că, dacă i-ar paște acest caz nefericit, ar renunța la tot ce înseamnă social media și ar pune accent pe meditație. Dar, până să vină ziua aceea, nutresc speranța să-i văd pe Chili Peppers și a doua oară în concert, după show-ul din 2012, de pe Arena Națională din București. Dar de data asta cu John Frusciante la chitară.
[1] Numele cu care a semnat John Frusciante albumul solo din 2015. Discul se numește, de asemenea, Trickfinger.
[2] „Confortabil, încrezător, dar cu momente vesele de haos, albumul al XII-lea găsește trupa într-un proces de redescoperire a propriului făgaș, a groove-ului.”
[3] Publicație muzicală din SUA.
[4] Generație incluzându-i pe cei născuți între 1997 și 2012.
[1] Piesa menționată de Kiedis a fost lansată în 1982. Nu era primul succes al Grandmaster Flash and the Furious Five, care debutaseră cu single-ul Freedom, care vânduse 50.000 de albume, conform unei biografii oficiale.
