Poeme de Ioan Moldovan

208 vizualizări
Citiți în 7 de minute
1
și să nu te apere somnul

Prinzi precipitat instrumentul de scris
ca pe maneta unei nave haotice
pe care mai crezi că o poți scoate
din căderea în Gaura Neagră



jucător de rezervă

Stau pe banca de rezerve
Aștept să mă trimită Mister pe teren
Privesc doar cicoarea aproape secătuită
de la picioarele mele. Acum e limpede:
nu vor fi prelungiri



supus

Să fiu și eu supus
Să ascult fără țâfnă 
punerile la punct
ale Comanditarului
Ar fi și timpul: vara
nu mai are la sine
nici măcar Constelațiile de Lungă Memorie – 
amare acum
la începutul Mesajelor Sibline



ars scribendi

Fără prea multe mișcări și
mâinile – ele măcar –  să nu fie murdare, dar
nici ude după spălat

Poate așa va veni doamna de fum
să treceți împreună
prezentul de-acum și
să vă puneți de-acord:
acolo e sud
acolo e nord, și
pretutindeni Seninul picurând prin perfuzie
în vene veninul vindecător și

Corurile repetând nesmintit
același ,,Măreț Viitor”
nemăsurabil
inevitabil
atotiertător și

scutit
de orice Concluzie



năluci

Peste zi și peste cap îmi vin năluci – 
se scaldă vesele în propriu-mi sânge
câte una, ca-n joacă, face clăbuci
pe care tot ea îi culege și-i frânge

Bate vânt, bubuie oasele, se aude
cum ninge din aproape-n aproape
de parcă toate roadele crude
sătule-s de mine și-o să mă-ngroape – 

Va fi bine atunci-nici atunci – 
când nălucile putea-vor pătrunde
în pacea fumegând peste ape

Nici Sfaturi, nici Sarcini, nici Porunci
nici corpusculi mentali și nici unde

doar – pretutindeni – Senin cât încape!



daruri

Sunt zile întregi când macin miezul de nucă
și nopți fulgerate de dorul de ducă
din când în când o doamnă amalia
îmi aduce daruri din portugalia
mai rar doamna brună colet
cu daruri din eghipet 

asta, pe de o parte
pe de alta, deloc ca la carte:

din nas îmi curge un fel de apă călâie
ca la țiganii răzimați în bâte la marginea imașului
așteptând și primind cu placiditate vaci, bivolițe, juninci, 
dar asta doar în capul meu preocupat pe deasupra
să evite cacofoniile. Bun. 

Tot mai speriat
făcând ceva-ceva și altceva
spre a nu se opri înțelegerea 



târgul de carte de la sfârşitul lumii

Nimic n-a spus prezentatorul 
despre capodoperele înconjurătoare
Marile movile de polen din flori de tei 
se-nfierbântau sub cortul imens
Trec de la una la alta și în(tre) timp
Ei trec dintr-o celulă în alta

S-a întunecat mintea mea cu cele lumești



matiz sau bucuriile simple
(scurtă proză)

Matizul într-o parcare provizorie. În casă, mama – tânără, oarecum ironică. Mă întorc la matiz. În drum spre locul unde-l parcasem mi se arată un copilandru: îmi spune – sesizez un fel de dispreț pentru felul cum parcasem, în general pentru tot ce făcusem – că am fost furat. Matizul ticsit de copii. La volan, Sandu, frate-meu, în brațe ține un copil cu cap rotund-rotund, nefiresc de rotund, mi se pare că e Nuțu, văru-meu, copilul tătăișei Maria. Încep să îl cert pe Sandu, el coboară și intră într-un hol de trecere, stă cu spatele la zid/perete, e înalt frate-meu, obraji tineri și bronzați. E supărat foarte că-l certai, nu vrea s-o primească, s-o accepte, la urma urmei, ce-a făcut?! pare a zice.
... mă aplec să văd numărul de tablă al matizului, nu-l găsesc, aș fi vrut să prind un carton cu numărul scris de mână, dar nu mai știam numărul, nu mi-l aminteam, poate de aia intrasem în casă, căutam  acolo ceva pe care să pot scrie numărul, pe care însă îl uitasem complet, ori să fi vrut să o întreb pe mama?
... matizul ticsit, ce să fi furat? cine să mă fi furat? 



lumina galbenă

Noroaie şi maşini de război ca-n Pădurea Spânzuraţilor
Lumina galbenă din găoace, lumina galbenă care revine din 70 în 70 de ani
Ciorile foarte agitate, foarte vitale deasupra Conservatorului de Arte Muzicale
împroşcând de sus peste piane, peste viori, violoncele şi  tube
Excrementele lor foarte fierbinţi tăind ca mii de mii de lasere ceaţa clujeană
Toate-mi bagă minţile-n cap
Toate-mi susură în urechi despre datoria de a pleca
dar nu înainte de a şi de a
Toate de sfinţii Mihail şi Gavril 
Eu abia zburând hohotind prin bucătăria inundată de Nil
unde anotimpurile n-au adjective

Aştept şi eu să intru-n joc
Mecanismele orbirii zumzăie 
La o simplă tuse pilotul automat trădează cauza
La un strănut mi se clatină tabloul de comandă
Uite mi s-a dat prea mare importanţă şi am murit

Ioan Moldovan este poet, eseist, fost redactor-șef și apoi director al revistei „Familia”, seria a V-a (1990-2020). S-a născut la 21 martie 1952 în satul Mureșenii de Câmpie, comuna Sava (astăzi comuna Pălatca), județul Cluj. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al ASPRO și al PEN-Clubului Român.

1 Comment

  1. Multumim lui Ioan Moldovan pentru aceste superbe poeme si scurta proza, la ceas de Solstitiu de vara… Mihaela si Alin

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Poezie”

Dublu sonet

Plimbându-ne cu pas uşor dimineaţa prin grădina adormită încă – adică din vis clipind spre casa

Oraşul, visele

Porumbei buluc, toamnă crud pe verde crud – cenușa păcii. am înghețat în gara din Budapesta

Resursa

Eu sunt anii ’70 abia prin vară am putut dezvolta efectul ultimei noastre zile împreună și

Fire lungi de wolfram

Rezistența materialelor Simțeam de două ori pe săptămână mirosul ei întunecat. Aflam lucruri și cifre importante

Infinitul liric

Infinitul liric Însingurarea. Sau ce suntem înainte de a fi oameni. Cu fiecare zi tradusă în