și să nu te apere somnul Prinzi precipitat instrumentul de scris ca pe maneta unei nave haotice pe care mai crezi că o poți scoate din căderea în Gaura Neagră jucător de rezervă Stau pe banca de rezerve Aștept să mă trimită Mister pe teren Privesc doar cicoarea aproape secătuită de la picioarele mele. Acum e limpede: nu vor fi prelungiri supus Să fiu și eu supus Să ascult fără țâfnă punerile la punct ale Comanditarului Ar fi și timpul: vara nu mai are la sine nici măcar Constelațiile de Lungă Memorie – amare acum la începutul Mesajelor Sibline ars scribendi Fără prea multe mișcări și mâinile – ele măcar – să nu fie murdare, dar nici ude după spălat Poate așa va veni doamna de fum să treceți împreună prezentul de-acum și să vă puneți de-acord: acolo e sud acolo e nord, și pretutindeni Seninul picurând prin perfuzie în vene veninul vindecător și Corurile repetând nesmintit același ,,Măreț Viitor” nemăsurabil inevitabil atotiertător și scutit de orice Concluzie năluci Peste zi și peste cap îmi vin năluci – se scaldă vesele în propriu-mi sânge câte una, ca-n joacă, face clăbuci pe care tot ea îi culege și-i frânge Bate vânt, bubuie oasele, se aude cum ninge din aproape-n aproape de parcă toate roadele crude sătule-s de mine și-o să mă-ngroape – Va fi bine atunci-nici atunci – când nălucile putea-vor pătrunde în pacea fumegând peste ape Nici Sfaturi, nici Sarcini, nici Porunci nici corpusculi mentali și nici unde doar – pretutindeni – Senin cât încape! daruri Sunt zile întregi când macin miezul de nucă și nopți fulgerate de dorul de ducă din când în când o doamnă amalia îmi aduce daruri din portugalia mai rar doamna brună colet cu daruri din eghipet asta, pe de o parte pe de alta, deloc ca la carte: din nas îmi curge un fel de apă călâie ca la țiganii răzimați în bâte la marginea imașului așteptând și primind cu placiditate vaci, bivolițe, juninci, dar asta doar în capul meu preocupat pe deasupra să evite cacofoniile. Bun. Tot mai speriat făcând ceva-ceva și altceva spre a nu se opri înțelegerea târgul de carte de la sfârşitul lumii Nimic n-a spus prezentatorul despre capodoperele înconjurătoare Marile movile de polen din flori de tei se-nfierbântau sub cortul imens Trec de la una la alta și în(tre) timp Ei trec dintr-o celulă în alta S-a întunecat mintea mea cu cele lumești matiz sau bucuriile simple (scurtă proză) Matizul într-o parcare provizorie. În casă, mama – tânără, oarecum ironică. Mă întorc la matiz. În drum spre locul unde-l parcasem mi se arată un copilandru: îmi spune – sesizez un fel de dispreț pentru felul cum parcasem, în general pentru tot ce făcusem – că am fost furat. Matizul ticsit de copii. La volan, Sandu, frate-meu, în brațe ține un copil cu cap rotund-rotund, nefiresc de rotund, mi se pare că e Nuțu, văru-meu, copilul tătăișei Maria. Încep să îl cert pe Sandu, el coboară și intră într-un hol de trecere, stă cu spatele la zid/perete, e înalt frate-meu, obraji tineri și bronzați. E supărat foarte că-l certai, nu vrea s-o primească, s-o accepte, la urma urmei, ce-a făcut?! pare a zice. ... mă aplec să văd numărul de tablă al matizului, nu-l găsesc, aș fi vrut să prind un carton cu numărul scris de mână, dar nu mai știam numărul, nu mi-l aminteam, poate de aia intrasem în casă, căutam acolo ceva pe care să pot scrie numărul, pe care însă îl uitasem complet, ori să fi vrut să o întreb pe mama? ... matizul ticsit, ce să fi furat? cine să mă fi furat? lumina galbenă Noroaie şi maşini de război ca-n Pădurea Spânzuraţilor Lumina galbenă din găoace, lumina galbenă care revine din 70 în 70 de ani Ciorile foarte agitate, foarte vitale deasupra Conservatorului de Arte Muzicale împroşcând de sus peste piane, peste viori, violoncele şi tube Excrementele lor foarte fierbinţi tăind ca mii de mii de lasere ceaţa clujeană Toate-mi bagă minţile-n cap Toate-mi susură în urechi despre datoria de a pleca dar nu înainte de a şi de a Toate de sfinţii Mihail şi Gavril Eu abia zburând hohotind prin bucătăria inundată de Nil unde anotimpurile n-au adjective Aştept şi eu să intru-n joc Mecanismele orbirii zumzăie La o simplă tuse pilotul automat trădează cauza La un strănut mi se clatină tabloul de comandă Uite mi s-a dat prea mare importanţă şi am murit
Etichete:
Ioan Moldovan este poet, eseist, fost redactor-șef și apoi director al revistei „Familia”, seria a V-a (1990-2020). S-a născut la 21 martie 1952 în satul Mureșenii de Câmpie, comuna Sava (astăzi comuna Pălatca), județul Cluj. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al ASPRO și al PEN-Clubului Român.
Multumim lui Ioan Moldovan pentru aceste superbe poeme si scurta proza, la ceas de Solstitiu de vara… Mihaela si Alin