Mirela şi fabrica de ficţiune

Autoarea, care și-a dedicat întreaga viață profesională teatrului, își propune să-i plimbe pe micii cititori în culisele teatrului, în spatele cortinei, pentru a le prezenta resorturile nevăzute ale unui spectacol de teatru.

61 vizualizări
Citiți în 7 de minute
Mirela Niță Lupu – Jurnalul unei povești sau Cum am devenit spectacol de teatru de păpuși pentru copii, ilustrații de Bianca Dacin, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2021

Mirela Niță Lupu ne dăruiește nouă o carte în care bucuria din lumea poveștilor se revarsă în cotidian, inundându-l cu magia ficțiunii. Și nu ar fi putut-o face într-un moment mai potrivit. O portiță care duce către o lume senină era exact ce aveam nevoie.

Jurnalul unei povești sau Cum am devenit spectacol de teatru de păpuși pentru copii descrie, așa cum indică titlul, călătoria inițiatică a unei povești, de la raftul din bibliotecă, pe care era așezată, așteptând în amorțire să fie readusă la viață de atingerea caldă a unui cititor, până la transformarea sa într-un spectacol de teatru pentru copii. Autoarea, care și-a dedicat întreaga viață profesională teatrului, își propune să-i plimbe pe micii cititori (căci lor le este dedicată cartea!) în culisele teatrului, în spatele cortinei, pentru a le prezenta resorturile nevăzute ale unui spectacol de teatru.

Strategia epică pentru care optează autoarea este surprinzătoare: pe primele pagini, relatarea, la persoana I, îi aparține chiar cărții Aventurile lui Pinocchio de C. Collodi. Astfel, textul ia forma unui jurnal imaginar, în care naratoarea, cartea, își propune să consemneze procesul său de transformare într-un spectacol de teatru. Apoi, în textul propriu-zis al jurnalului, cartea devine un observator obiectiv, omniprezent, atoateștiutor al propriei transfigurări. Pe lângă selectarea unei povești în rolul naratorului acestei cărți, Mirela Niță Lupu își mai uimește cititorii încă o dată, prezentându-le un narator-personaj dinamic, prins într-un joc fascinant al de/(re)construirii identității sale ficționale.

Tonul cărții-narator este jucăuș, cu frecvente interpelări ale cititorilor, pe care nu-i vrea doar martori, ci și participanți în acest dans metaficțional, care pare să aibă o miză dublă: de inițiere a cititorului în procesul de realizare a unui spectacol de teatru, precum și de evidențiere a părții nevăzute a acestuia, dar mai ales a personajelor nevăzute ale sale. În cartea Mirelei Niță Lupu toți „actorii invizibili” care iau parte la realizarea unui spectacol de teatru sunt aduși în față, printr-un gest restaurator din partea autoarei. Fiecare are astfel șansa de a acapara „scena” și de a încerca bucuria actorului, de a se regăsi față în față cu publicul, cu destinatarii actului artistic, cu cei cărora le este dedicat. Martor și participant, povestea le este recunoscătoare tuturor: „eu urmăresc cu atenție totul și sunt fascinată de dăruirea și implicarea tuturor” (p. 26). Regizorul Adrian, dramaturgul Briana, compozitorul David, coregrafa Emilia, scenografa Codruța, regizorul de animație Florin, mașiniștii, recuziterul, merceologul, butaforul, regizorul tehnic, sufleorul, sonorizatorul, cabinierele, echipa de actori, toți au loc pe „scena” creată de autoare.

În această metaficțiune-jurnal, cartea Aventurile lui Pinocchio trece printr-o aventură doar a sa, nu a personajului Pinocchio, care locuiește în pântecul său, o aventură în care spectacolul de teatru apare întreg, netrunchiat, cu tot cu perioada sa de gestație, precum și alături de toate personajele care îi pregătesc venirea pe scenă.

Indiferent de caracterul său, ficțiunea este privită în cartea Mirelei Niță Lupu într-un mod integrator și nediscriminatoriu, iar hibrida carte-spectacol de teatru de păpuși pentru copii dorește să-i educe pe micii destinatari (din fiecare dintre noi, aș adăuga) ai acestui jurnal în acest spirit. Ea mizează pe puritatea percepției acestora și pe lipsa lor de prejudecăți în ceea ce privește poveștile. De aceea, cred că miza educativă a cărții se ridică deasupra procesului de transformare a unei povești în spectacol de teatru, care este redat într-un mod tehnic și în mare parte obiectiv. Micii cititori au parte la rândul lor de o călătorie inițiatică în inima ficțiunii, cam ca în Charlie și fabrica de ciocolată, însă fără metaforizarea extinsă de acolo.

Formația de actriță a autoarei iese la iveală prin modul în care ea concepe acest jurnal, în care nimic nu este ceea ce pare, nici măcar jurnalul însuși: ficțiunea poartă masca jurnalului, povestea poartă, pe rând, masca personajului, a naratorului și a spectacolului de teatru, membrii echipei de producție a spectacolului poartă măști de actori, iar autoarea însăși joacă rolul regizorului, care își organizează textul în funcție de arbitrarul propriului joc cu convențiile ficțiunii.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Note de lectură”

Patru prieteni

Eshkol Nevo este unul dintre cei mai populari prozatori israelieni contemporani, citit, apreciat, premiat, ecranizat și

Dragoste şi adevăr

Născut în 1954, David Grossman este cel mai tânăr membru al triumviratului de prozatori care au

Povestiri din kibbutz

Fiecare dintre povestiri are o structură narativă independentă, unele personaje se regăsesc în mai multe dintre

Istorie și simulare

Shafir subliniază continuitatea ideologică a perioadelor Dej și Ceaușescu și demonstrează argumentat că originea direcțiilor principale