Cum ar fi ca fiecare zi să semene cu cea de dinaintea ei și cu cele ce vor urma până la sfârșitul antropocenului? În așteptarea unui antidot care întârzie să apară? Scenariul sună destul de familiar cu ceea ce am trăit fiecare dintre noi de la începutul lui 2020 până acum, în plină desfășurare a valului cinci.
Norul roz, pelicula regizoarei brazilience Iuli Gerbase, pare enervant de simplă și de predictibilă – mai ales după experiența mondială a epidemiei – cu toate acestea, există câteva elemente de construcție care bulversează: dintr-o noapte liberă de angajamente, doi tineri sunt forțați să trăiască împreună din cauza riscului de a muri generat de norul roz. Giovana este în izolare cu Yago, un bărbat întâlnit la o petrecere cu o noapte înainte. Pe măsură ce așteaptă să treacă amenințarea norului, cei doi vor funcționa ca un cuplu. De-a lungul anilor, Yago se iluzionează că stabilitatea este o sursă a echilibrul său interior, în schimb Giovana devine depresivă și tot mai străină de realitate. Când izolarea devine permanentă se produce degringolada vieții de cuplu, înstrăinarea adulților, evadarea dintr-o lume considerată cândva familiară și devenită, brusc, o aberație. Într-o altfel de împrejurare, Giovana și Yago își întemeiază o familie à contre-cœur, forțați să se obișnuiască, în definitiv, cu ideea că nu mai pot ieși din propriul apartament până când norul roz nu va trece: shopping online, mâncare in vitro, cumpărături compulsive, multă furie și tot mai multă silă de viața consumată acasă vor defini un acasă devorator, insuportabil, alienant.
În medicină, sindromul norilor roz constituie stadiul de recuperare rapidă după o dependență care implică stări euforice și care se manifestă printr-o senzație de bună dispoziție exagerată, de optimism nemotivat.
În medicină, sindromul norilor roz constituie stadiul de recuperare rapidă după o dependență care implică stări euforice și care se manifestă printr-o senzație de bună dispoziție exagerată, de optimism nemotivat. Și pe protagoniști îi încearcă astfel de momente, destul de puține însă, care le accentuează depresia și neputința, odată trecută euforia.
Actrița braziliană Renata de Lélis (care o interpretează pe Giovana) a jucat în mai multe filme, dintre care cele mai cunoscute sunt The Man Who Copied (2003, în regia lui Jorge Furtado), Still Orangutans (2007), A Sombra (2018). Yago (Eduardo Mendonça) și Júlia (Helena Becker) sunt, alături de Giovana, exponenții unei lumi în continuă degradare, echivalentă, întrucâtva, cu cea pe care o cunoaștem și noi, din 2020 încoace. În cadrul galei TIFF, înainte de proiecție, tânăra regizoare Iuli Gerbase a mărturisit că nu s-a gândit vreodată cât de rău prevestitor a fost Norul roz, mai ales pentru că scenariul și regia au fost realizate înainte de pandemie. Nu este un film despre pandemie, decât la o lectură superficială: e, mai cu seamă, o peliculă despre relații umane ratate, despre insuportabilitatea de a locui cu ceilalți, chiar dacă este vorba de propria familie, despre regretul de a nu fi făcut suficient până nu a fost prea târziu, despre greutatea de a înțelege cine ești și cum poți supraviețui fără să ți se deșire mințile.
Acțiunea este filmată numai din interior; ceea ce se petrece în exterior este redat prin secvențe de știri, reacții pe rețelele de socializare, video-uri online urmărite de claustrați. În schimb, interesează procesul psihologic de izolare. Formează cei doi un cuplu? Da, numai contextual, nu pentru că și-ar fi dorit. În nefirescul de a trăi în izolare, disperarea Giovanei crește pe măsură ce lunile trec. Scenariul urmărește felul în care se destructurează relația dintre cei doi.
Spectatorul poate găsi în acest thriller sci-fi nu doar tensiunea dialogurilor, neputința eroilor de a-și exercita libertatea sub amenințarea continuă a morții, dar și muzica aproape psihedelică, semnată de Caio Amon.
