Poezii de Artema Burn

150 vizualizări
Citiți în 10 de minute
am învățat
să ne iubim la opt
în blocul acela înalt și vechi
aveam mai nimic
la înălțimea la care
numai
visătorii își pot închipui că nu le trebuie altceva
decât salariu ca să zboare

ajungeam 
înaintea ta acasă 
tu nu te grăbeai niciodată
așteptai să adoarmă orașul
ca să-ţi aud pașii
mersul tău avea ceva în el
ceva ce semăna cu o ciudată despărțire 

rămâneai
un timp la ușă 
apoi tristețea aceea nefirească
se auzea de fiecare dată când răsuceai cheia

n-am înţeles 
de ce nu aprindeai lumina
și nici de ce fumai pe întuneric
poate din fum ţi-ai construit acele aripi
să te înalţi mai sus de opt

*
hai
să ne împăcăm 
am început să obosesc și eu
și nu știu de ce
te caut acum pe strada asta
ne grăbeam atunci
îmi amintesc 
că mă trăgeai prin întuneric
și îmi era frig 
deși era o seară de vară
tu mergeai prea repede
pentru pașii mei mici

nu spuneai nimic
niciodată n-ai spus
iar eu eram prea mică să întreb
de ce mamele pleacă 
doar noaptea cu copiii
urcă în trenuri
care duc în locuri unde ei
nu-și găsesc jucăriile
să ne împăcăm zic
mă auzi?
 
chiar dacă voi întreba
tu nu-mi răspunde
cum se numește strada
pe care te-am pierdut

*
n-am furat tată
dar te-am minţit 
am minţit ca să gust din libertate
voiam doar să trăiesc câte puţin
din cărţile acelea pe care mi le puneaţi în braţe
în timp ce voi lipseaţi din ce în ce mai mult

doar o noapte am fost vagaboandă
îţi jur că nu te mint
dar știi și tu că fetele crescute-n biblioteci
nu știu să tâlhărească decât
în felul lor
în noaptea aceea
eraţi plecaţi ca de obicei
și eu prea îndrăgostită ca să te mai ascult
am ieșit pe ușă
și m-am pierdut printre golani

iartă-mă tată
dar mi-a plăcut să uit de voi
nici nu cred că mi-am amintit
că fetele cuminţi nu poartă fuste scurte
am fumat prin baruri
am și băut un pic
doar palma ta încremenită
mă face să nu spun mai departe
că doar o biată vagaboandă
te-ar fi putut iubi atât
și-mi pare rău că n-ai aflat

*
prostule
fetița noastră a crescut mare
și nici măcar nu știu dacă de-acolo
poți vedea asta
odată am venit după tine
și n-am mai știut unde ești
poate nu-ți vine să crezi
dar ea s-a oprit fix la crucea ta
cu toate că stătea cu ochii ațintiți 
pe tabletă
și m-a lăsat să caut ca proasta
prin tot cimitirul

trebuie să mă-nțelegi și pe mine
că nu-mi mai văd capul de treburi
iar cimitirul a crescut de când ai plecat
ca spuma unei beri
chiar așa
cum e acolo la voi
mai beți câte-un păhărel din când în când?

eu am devenit poetă între timp
scriu tot felul de nimicuri
ca să mai uit
iar fetița noastră vrea să mă urmeze 
e domnișoară de-acum asta voiam să-ți spun
deja a început să se fâțâie prin fața oglinzii
cu rochiile mele
dar gulerul de la helancă 
îi stă tot neglijent
ca și ție de altfel
mereu trebuie să i-l aranjez
și doar te-am rugat de-atâtea ori
să fii mai atent

*
povestea mea nu e aceea 
răspândită printre rânduri inutile
începe abia acolo unde tac
și unde se termină poemul

e o lume a durerii prin care rătăcesc
neînsoțită nu-mi trebuie nici apă
nici mâncare nici eu nu-mi trebuiesc
acolo ești altcineva care țipă pentru tine
plânge în locul tău până ți se face milă de acel altcineva care ești tot tu
străină de tine și de ceea ce îți impui să fii

mergi o zi întreagă până se tocesc bocancii
și pare că nu te-ai pedepsit destul
vezi un pahar cu apă și nu bei nici măcar o gură
ți se face foame și nu deschizi frigiderul
mergi mai departe către dracu să te ia
o vezi pe mă-ta care ține copilul tău în brațe
și știi că pe la mormintele lor n-ai mai trecut
nici măcar rușine nu ți se mai face 
viața ți-a șters sentimentul ăsta mișto
sau poate imaginea asta este punctul 
în care durerea e cuiul din palma lui Isus

îți spui că Isus avea ca și tine două palme 
le privești și mormăi în sinea ta
că ar fi prea puțin să-ți baţi cuie în ele
te descalți de bocanci și mergi mai departe
îl vezi pe tac-tu ieșit din sicriu
bei o bere cu el și-l minți că mai dai una la întoarcere
barosane te las
mă duc la Eforie Nord
mă așteaptă bărbatu-meu de 10 ani
te mai arunci o dată în mare și speri ca proasta 
că anul ăsta reușești să-l salvezi
te mulțumești să scoți din apă coroana lui Isus
ți-o pui pe cap și pleci
ai avut și-un frate amărâto
du-te să-i spui și lui ceva
ești obosită știu și încă nu e seară

te doare până nu te mai doare nimic
iar acel nimic care nu mai doare
e chiar lumea aia în care
se termină poemul

*

mă faci
să râd mami
cum să fii un copac
într-o grădină părăsită?
unde îți sunt ramurile
și de ce primăvara nu-ți cresc frunze?
mi-e frică
de vânt Ema
iar frunzele sunt tot ce are
un copac mai plăpând
am luptat cu toate vijeliile
până s-a dus și ultima frunză
iar mă faci
să râd mami
spui lucruri haioase
eu am crescut și nu te mai cred
aproape că mi se face teamă
să știu că poate te vei usca 
copacii mor
mereu în picioare micuțo
cu rădăcinile atât de adânc înfipte în pământ
încât crengile lor mai pot aștepta
păsări care se întorc în primul cuib
cândva
vei ști precis de ce
poți zbura cu brațele tale

Născută în 1977, la Râmnicu Vâlcea, este autoarea volumului Cu ochii la steaua Kajam, publicat sub pseudonimul Alexia Ema Burneci la Editura Brumar, 2020.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Poezie”

Poeme de Andreea Drăghici

Andreea Drăghici a absolvit Facultatea de Litere, secția Limbă și literatură română – Limbă și literatură