am învățat să ne iubim la opt în blocul acela înalt și vechi aveam mai nimic la înălțimea la care numai visătorii își pot închipui că nu le trebuie altceva decât salariu ca să zboare ajungeam înaintea ta acasă tu nu te grăbeai niciodată așteptai să adoarmă orașul ca să-ţi aud pașii mersul tău avea ceva în el ceva ce semăna cu o ciudată despărțire rămâneai un timp la ușă apoi tristețea aceea nefirească se auzea de fiecare dată când răsuceai cheia n-am înţeles de ce nu aprindeai lumina și nici de ce fumai pe întuneric poate din fum ţi-ai construit acele aripi să te înalţi mai sus de opt * hai să ne împăcăm am început să obosesc și eu și nu știu de ce te caut acum pe strada asta ne grăbeam atunci îmi amintesc că mă trăgeai prin întuneric și îmi era frig deși era o seară de vară tu mergeai prea repede pentru pașii mei mici nu spuneai nimic niciodată n-ai spus iar eu eram prea mică să întreb de ce mamele pleacă doar noaptea cu copiii urcă în trenuri care duc în locuri unde ei nu-și găsesc jucăriile să ne împăcăm zic mă auzi? chiar dacă voi întreba tu nu-mi răspunde cum se numește strada pe care te-am pierdut * n-am furat tată dar te-am minţit am minţit ca să gust din libertate voiam doar să trăiesc câte puţin din cărţile acelea pe care mi le puneaţi în braţe în timp ce voi lipseaţi din ce în ce mai mult doar o noapte am fost vagaboandă îţi jur că nu te mint dar știi și tu că fetele crescute-n biblioteci nu știu să tâlhărească decât în felul lor în noaptea aceea eraţi plecaţi ca de obicei și eu prea îndrăgostită ca să te mai ascult am ieșit pe ușă și m-am pierdut printre golani iartă-mă tată dar mi-a plăcut să uit de voi nici nu cred că mi-am amintit că fetele cuminţi nu poartă fuste scurte am fumat prin baruri am și băut un pic doar palma ta încremenită mă face să nu spun mai departe că doar o biată vagaboandă te-ar fi putut iubi atât și-mi pare rău că n-ai aflat * prostule fetița noastră a crescut mare și nici măcar nu știu dacă de-acolo poți vedea asta odată am venit după tine și n-am mai știut unde ești poate nu-ți vine să crezi dar ea s-a oprit fix la crucea ta cu toate că stătea cu ochii ațintiți pe tabletă și m-a lăsat să caut ca proasta prin tot cimitirul trebuie să mă-nțelegi și pe mine că nu-mi mai văd capul de treburi iar cimitirul a crescut de când ai plecat ca spuma unei beri chiar așa cum e acolo la voi mai beți câte-un păhărel din când în când? eu am devenit poetă între timp scriu tot felul de nimicuri ca să mai uit iar fetița noastră vrea să mă urmeze e domnișoară de-acum asta voiam să-ți spun deja a început să se fâțâie prin fața oglinzii cu rochiile mele dar gulerul de la helancă îi stă tot neglijent ca și ție de altfel mereu trebuie să i-l aranjez și doar te-am rugat de-atâtea ori să fii mai atent * povestea mea nu e aceea răspândită printre rânduri inutile începe abia acolo unde tac și unde se termină poemul e o lume a durerii prin care rătăcesc neînsoțită nu-mi trebuie nici apă nici mâncare nici eu nu-mi trebuiesc acolo ești altcineva care țipă pentru tine plânge în locul tău până ți se face milă de acel altcineva care ești tot tu străină de tine și de ceea ce îți impui să fii mergi o zi întreagă până se tocesc bocancii și pare că nu te-ai pedepsit destul vezi un pahar cu apă și nu bei nici măcar o gură ți se face foame și nu deschizi frigiderul mergi mai departe către dracu să te ia o vezi pe mă-ta care ține copilul tău în brațe și știi că pe la mormintele lor n-ai mai trecut nici măcar rușine nu ți se mai face viața ți-a șters sentimentul ăsta mișto sau poate imaginea asta este punctul în care durerea e cuiul din palma lui Isus îți spui că Isus avea ca și tine două palme le privești și mormăi în sinea ta că ar fi prea puțin să-ți baţi cuie în ele te descalți de bocanci și mergi mai departe îl vezi pe tac-tu ieșit din sicriu bei o bere cu el și-l minți că mai dai una la întoarcere barosane te las mă duc la Eforie Nord mă așteaptă bărbatu-meu de 10 ani te mai arunci o dată în mare și speri ca proasta că anul ăsta reușești să-l salvezi te mulțumești să scoți din apă coroana lui Isus ți-o pui pe cap și pleci ai avut și-un frate amărâto du-te să-i spui și lui ceva ești obosită știu și încă nu e seară te doare până nu te mai doare nimic iar acel nimic care nu mai doare e chiar lumea aia în care se termină poemul * mă faci să râd mami cum să fii un copac într-o grădină părăsită? unde îți sunt ramurile și de ce primăvara nu-ți cresc frunze? mi-e frică de vânt Ema iar frunzele sunt tot ce are un copac mai plăpând am luptat cu toate vijeliile până s-a dus și ultima frunză iar mă faci să râd mami spui lucruri haioase eu am crescut și nu te mai cred aproape că mi se face teamă să știu că poate te vei usca copacii mor mereu în picioare micuțo cu rădăcinile atât de adânc înfipte în pământ încât crengile lor mai pot aștepta păsări care se întorc în primul cuib cândva vei ști precis de ce poți zbura cu brațele tale
