Un eșec stânjenitor

Silueta lui Iosif Vulcan pare a fi reflectată de oglinzile unor evocări, dar este una cu totul ștearsă, spectrală, difuză și confuză.

52 vizualizări
Citiți în 17 de minute
Mihai Buzea, Vulcan. Lumina vine de la Asfințit, Polirom, Iași, 2022

După ce postumitatea lui Iosif Vulcan a fost îmbogățită cu volume de exegeză privindu-i opera literară, dar mai ales contribuția remarcabilă, prin revista Familia, la tezaurul istoriei noastre culturale, iată că s-a plinit vremea și unei biografii romanțate, tocmai în cel de-al 181-lea an al aniversării nașterii sale, la Holod (1841). Târziu, prea târziu? Câtuși de puțin, aș crede. Altele au fost până acum urgențele în ce-l privește pe fiul preotului greco-catolic Nicolae. Firește, asta din perspectiva celor ce s-au aplecat asupra biografiei sale, asupra elementelor ce-au compus un destin exemplar, excedând planul strict al abordărilor estetice. Tocmai de aici a izvorât interesul față de „oferta” lui Mihai Buzea. Să vedem cât a fost îndreptățire și cât zădărnicie în așteptarea unei biografii romanțate având drept erou un personaj cu o charismă plămădită din ingrediente nu tocmai romanțioase.

Un prim detaliu ar putea șoca. Iosif Vulcan este înfățișat minimalist, niciodată printr-o abordare directă, față în față, chiar dacă prima copertă este atracțioasă, înfățișându-l pe venerabil în culori pastelate, după un portret de la senectute, conotat de grimasele anilor consumați în destule pătimiri. Cele trei secțiuni ale cărții îl ratează tocmai pe erou, practic ignorându-i complet prezența. Cititorul îl poate recupera vag, într-un palimpsest abia vizibil, doar prin conjecturile altora. Primul, Ady Endre este prezent grație unor scrisori adresate Aureliei Vulcan. Al doilea, Irinyi János, unchiul lui Iosif Vulcan, propune notații cu referire la activitatea lui de fermier și chimist, atras mereu de experimente încurajate, inclusiv financiar, de… Aurelia Vulcan. În sfârșit, finalul este rezervat tot soției celui care ar fi trebuit să fie personajul central. Dacă ar fi să invocăm o glumă, ar trebui să spunem că femeia, nu bărbatul, poartă pălăria!

Unde este, totuși, Iosif Vulcan? Greu de spus, tocmai pentru că nu este undeva anume; abia de-l detectăm într-un fundal improbabil. S-ar putea spune că silueta lui pare (doar pare!) a fi reflectată de oglinzile unor evocări, dar este una cu totul ștearsă, spectrală, difuză și confuză. Nimic din anvergura unui destin cu accente istorice nu străbate prin textura diegetică propusă de Mihai Buzea, mai ales că avem în față o pseudo-narațiune. Cele trei personaje titulare propun doar biete glose, formulează puncte de vedere, își dau cu părerea, dar niciodată nu sunt prinse într-o narațiune viguroasă. Iosif Vulcan este, cel mult, o notă de subsol a acestei pseudo-biografii romanțate. Cititorul este, pe măsura depănării paginilor, descumpănit. Planul prozastic e croit după un scenariu evazionist sau după o stratagemă de învăluire, eroului întinzându-i-se o ambuscadă în care, însă, refuză să cadă! Este, cred, prima biografie romanțată din care lipsește… biografia promisă.

Unde este, totuși, Iosif Vulcan? Greu de spus, tocmai pentru că nu este undeva anume; abia de-l detectăm într-un fundal improbabil.

Are, totuși, vreun folos lectura cărții lui Mihai Buzea? Oarecum, dar numai prin contrast. Eventuala haznă vizează tocmai ceea ce puțini dintre cititori vor fi dispuși să recunoască. Este vorba despre o incitantă schimbare a unghiului de abordare istoric. Mai cu seamă unchiul lui Iosif Vulcan este figura ce devoalează celălalt versant al mentalităților ce ne privesc pe noi, pe unguri, dar mai ales pe Iosif Vulcan. Punctul de vedere al nostru este limpede, fiind exprimat deja în mai toate cărțile ce-l vizează pe întemeietorul Revistei Familia. Astfel, Iosif Vulcan are profilul unui patriot aproape nefiresc în contextul epocii sale, ba chiar al familiei de obârșie din partea mamei. A preferat să opteze pentru o atitudine proromânească bine articulată, fără stridențe naționaliste, punându-și la bătaie toate energiile pentru a diminua procesul galopant de asimilare etnică a românilor din partea de răsărit a Imperiului Austro-Ungar și vituperând împotriva „renegaților”. Astfel, timp de 42 de ani, cât a apărut, Familia a fost portdrapelul edificării unei conștiințe naționale, elementele puse la bătaie fiind strict culturale: Școala, Biserica, Teatrul. Ce crede János despre nepotul lui? Incredibil! Că a fost un renegat, o rușine pentru cei ce l-au crescut și educat, un nerecunoscător, preferând să publice o gazetă fără valoare, doar ca să fie primit în cercurile intelighenției maghiare și românești. Ce crede inventatorul chibriturilor cu fosfor despre români? Iată. Îi deplânge pe proștii și orbii de unguri de la Budapesta, cei care l-au primit pe Iosif Vulcan în Societatea Kisfaludy, întrebându-se retoric și sarcastic: „Oare ce cred ei, ce poate fi în mintea lor (a proștilor și orbilor – n.n.)? Că dacă iei un român cu binele poți să-l aduci pe calea cea dreaptă? Că e ceva de făcut cu poporul ăsta de sălbatici?” (p. 78). Mai apoi, referindu-se la Aurelia Vulcan, care-i devine oarecum simpatică, se mai întreabă o dată: „ce vină are ea că s-a născut în națiunea asta nenorocită? Oricum, dacă o compar cu sălbăticiunile alea din fundul Ardealului, care fac câte 16 copii, pot spune că fata asta se apropie de civilizație” (p. 120). Ștampila pe care i-o pune nepotului, adică celui ce și-ar fi abandonat neamul autentic pentru a pescui în ape tulburi și-a face agitație, este lapidară și de neșters – un intelectual iredentist! Prin ceea ce spune Irinyi János, personajul este perfect recognoscibil în tabloul epocii, al secolului ce-a descoperit naționalismul și l-a rafinat ca ideologie, este consecvent și chiar înzestrat cu un crez recurent. Percepția în privința românilor, pe fundalul unor trăiri patetice, ca ungur, este alimentată de cele trăite în timpul revoluției de la 1848-1849. Întreaga tragedie a revoluționarilor maghiari, taxarea ardelenilor moți drept ucigași sadici, inși sangvinari și contrarevoluționari demni de dispreț, sunt convingeri transformate în dogmă. Tocmai prin asta personajul Irinyi János este cel mai bine elaborat, tehnic vorbind. Doar că M. Buzea riscă enorm, ignorând complet reacțiile iritate ale cititorilor, în bună parte îndreptățite, dar mai cu seamă adevărul istoric. Mi-am adus aminte, citind această secvență, a doua din economia cărții, de un personaj construit de William Faulkner. Este vorba despre reverendul Gail Hightower (Lumină în august), cel ce evoca, invariabil, de la amvonul bisericii sale evanghelice din Jefferson, comitatul Yoknapatawpha, eroismul mai degrabă ipotetic al confederaților, sugerând un romantism pe cât de patetic pe atât de contraproductiv în planul istoriei. Și unchiul lui Iosif Vulcan evocă revoluția, tragedia ungurilor învinși, amplitudinea unui eroism aproape hagiografic. Prin pana celui ce l-a zămislit, Irinyi János este un naționalist cu viziune dominată de un fanatism recrutat din năpastele istoriei. Neputințele și eșecurile maghiarilor sunt, prin el, basculate în ura față de români.

Un personaj căruia autorul nu izbutește să-i dea relief epic este Ady Endre. Prin scrisorile trimise Aureliei Vulcan, fictive, cred, nu se reușește un decupaj capabil să-l re-construiască, să-l înfățișeze cât de cât într-un cadru de prospețime a ideilor sau caracterului. E fad, chiar. Nu emite decât judecăți de valoare banale, dintre care și truismul că Iosif Vulcan este un poet fără expresivitate, destinat uitării posterității. Îl respectă, însă, și chiar aranjează lucrurile astfel încât să i se joace acestuia, pe scena noului teatru orădean, în 1903, o piesă ce-i fusese jucată și la Naționalul din București – Ștefan Vodă cel Tânăr. Mihai Buzea îi pune în cârcă lui Ady o judecată cu totul hazardată, formulată în ultima scrisoare, cu puțin înainte de-a muri, dar când sorții primului război mondial erau deja aruncați, iar cei ai Imperiului Bicefal previzibili. Iată ce-i scrie prietenei sale Relli (Aurelia Vulcan): „Îmi pare bine că Iosif al tău a avut norocul să moară la timp și să nu vadă toată porcăria asta. Dar, să fi trăit… cum era să n-o vadă?! Ar mai fi reușit el să se strecoare, așa cum a făcut toată viața? Nici nu mă gândesc, ce-ar fi fost mai rău pentru el: să-l fi spânzurat noi? Sau să-l fi spânzurat românii lui preaiubiți? Că de scăpat, nu scăpa; n-au scăpat alții cu mult mai puțin vizibili decât Iosif!” (p. 65). Dubios raționament. În primul rând, sugestia că I. Vulcan ar fi fost un ins înzestrat cu dexteritatea de-a te strecura. Dimpotrivă, întreaga lui viață a avut opinii limpezi, iar faptul că a fost agreat de intelighenția maghiară, precum și de cea românească, a ținut de strategia lui admirabilă. Nu a fost nici măcar un compromis în asta, ci o iscusință bine țintită, cu rezultate excelente. Apoi, nu avea cum să riște spânzurătoarea, pentru că a fost un om calibrat altfel decât exaltații. N-a făcut nicio zi de închisoare la Vaț sau la Seghedin, fiind de un pragmatism imbatabil. Niciun ștreang nu l-ar fi amenințat, iar ipoteza unei sentințe capitale ordonate de români împotriva sa este o aiureală de doi bani.

În contextul punctelor de vedere exprimate în răspăr cu ceea ce ne alimentează nouă, românilor, stima de sine, să notăm ce „cugetă” Aurelia Vulcan, în regia lui M. Buzea, firește, cu privire la realitatea post-unire (primul deceniu interbelic), în octombrie 1927: „cu elite regățene decimate (în Primul Război Mondial – n. n.) și cu elite ardelene încă în fașă, România Mare arată ca o șandrama gata să cadă la orice adiere; aici în Oradea, nu este niciun ungur, evreu sau german care să creadă în România” (p. 165). Și nu e totul. Văduva septuagenară mai spune ceva cu privire la cei ce au trecut munții, dinspre Vechiul Regat, pentru a ne întinde o mână de „ajutor”: „Au venit aici la căpătuială, la jaf. A fost o catastrofă. Iar dinspre satele românești de aici de la noi spre orașe a năpădit numai sărăcimea”. Decelând între românii proști, culcați pe-o ureche și ungurii fuduli și furioși, doamna Vulcan nu crede deloc în trăinicia Păcii de la Versailles. Vorba cuiva – câtă luciditate, atâta dramă

Cu Iosif Vulcan rătăcit prin culise chiar înainte de-a fi posibil ca personaj, Mihai Buzea își armează cartea compensativ, prin ceea ce spune contra mainstream-ului, riscând oprobii strașnice. N-a ieșit un romanț, e limpede. Doar un puseu de urticarie la cititori, or, în cazul ardelenilor mai molcomi, o stare persistentă de stânjeneală. Mesajul cărții sfidează, poate, retorici vetuste, cu aplomb patriotard, dar este complet implauzibil.

Florin Ardelean (n. 1958) – scriitor, eseist, specialist în teoria comunicării (mass-media). Redactor al revistei „Familia” (1990-2001), colaborator al revistelor „Familia” („Cronica ideilor”), „România literară” și „Arca”. Cărți de literatură publicate (proză scurtă și roman): „Schițe erotice” – 2007; „Povestiri de duminica” – 2010; „Folie à trois (I) – 2012; Folie à trois (II) – 2015; Folie à trois (III) – 2018. Cărți de eseu și istorie culturală: „Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire” – 2017; „Istoria presei culturale din Oradea. Studii” (I) – 2019. Cărți de istoria presei și foiletonistică: „Dogmă și opinie” – 2007; „Jurnalism și tranziție” – 2007; „Insectar” I și II – 2008.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cronica ideilor”