Editorial 2-3/2022

148 vizualizări
Citiți în 3 de minute

Trăim sub iluzia afurisită a linearității, cînd în fapt totul pe pămînt se întîmplă ciclic. Rotația ca sens al vieții. Cercul închis, mișcarea în buclă. Revoluția. Schimbarea care devine normă, pentru a fi apoi contestată și-nlocuită cu ceva nu foarte diferit de ceea ce-a înlocuit la rîndu-i. Totul contrastant, un balans constant, adăpostind în mijlocul său vraja, să-i spunem speranță, că tot ce-a fost mai rău nu va mai fi. Că am învățat de-acum, sîntem mari, putem stăpîni mersul lucrurilor. Însă de fiecare dată ne mirăm că linia de finiș e-n același timp linia de start. Privind în față putem privi, de fapt, înapoi – asta-n măsura în care ne putem ridica vălul de pe ochi.

Războaie au fost și războaie vor mai fi. Specia noastră nu va învăța niciodată să le evite. Ele fac parte din ciclul existenței noastre. În marele flux al lucrurilor, războaiele sînt „sughițuri”, zdruncinături care reconectează conștiința zburdalnică la trupul din carne, limfă și oase. Cu cît corpul omenirii înghite mai mult aer, cu atît mai năucitoare sînt aceste episoade.

Din 24 februarie, odată cu invadarea Ucrainei de către Rusia lui Putin, lumea civilizată a intrat în convulsii. Nu ne vine să credem că-n secolul 21 mai pot exista astfel de conflicte, atît de barbare, de sîngeroase. La fel cum nu le-a venit să creadă nici celor din secolul 20 – de două ori! Sau celor din secolul 19, sau etc…

N-am depășit această fază? Cîți oameni nevinovați, inclusiv copii, trebuie să moară, cîte milioane trebuie să fie puși pe fugă, doar cu hainele de pe ei și cîte bagaje pot căra în spate, cîte orașe trebuie să fie distruse? Atîția și atîtea cîte a fost nevoie și altă dată, mă tem, pentru a face pendula mai întîi să stea-n loc și apoi, încetișor, să schimbe direcția. Totul pentru a prinde treptat avînt spre următorul moment zero, următorul șoc – cel din secolul 22, cu puțin noroc.

Dar pînă atunci vom fi uitat acest început criminal de an 2022 și tot măcelul care încă mai are a se-mplini. Fiindcă cercul e departe de-a se fi închis tura asta.

Mircea Pricăjan s-a născut pe 2 septembrie 1980, în Oradea. A absolvit Facultatea de Litere din orașul natal, cu o teza despre Stephen King. A debutat editorial în 1997, cu proză scurtă, în suplimentul unui ziar local. A publicat romanele În umbra deasă a realității (Editura Universității din Oradea, 2002), Calitatea luminii (Editura Polirom, 2016), Pumn-de-Fier (Editura Polirom, 2018) și volumul de proză scurtă Perseidele (Charmides, 2019). A tradus din limba engleză peste 60 de volume. A îngrijit apariția mai multor reviste literare electronice și a fondat în anul 2012 Revista de suspans. A editat două antologii tematice de proză scurtă. Este membru al Asociației Române a Traducătorilor Literari, în intervalul 2003-2020 a fost redactor al revistei de cultură Familia, iar din anul 2021 este redactor-șef al aceleiași publicații.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Editorial”

Editorial 1/2022

Culturile mici sînt mici din multe pricini, însă pe-un loc fruntaș aș spune că este dorința

Editorial 11-12/2021

Ne-am obișnuit să spunem că din literatură nu se poate trăi și ne-am obișnuit să credem

Editorial 10/2021

Încă dinainte să vină pandemia de Covid-19 peste noi și să ne transforme pe toți –

Editorial 9/2021

Mult, prea mult timp școala românească a încurajat ruperea dialogului între cititori și literatură. Prin extensie,

Editorial 6/2021

Ca noi toți, dragi cititori ai Familiei, fac parte din acea minoritate care își alcătuiește din