Libuše Valentová: Se poate afirma, fără exagerare, că sunteţi cea mai cunoscută poetă din România. Se ştie, de asemenea, că poezia dv. este tradusă în numeroase ţări din lumea întreagă; în momentul de faţă în 26 de limbi străine, dacă nu mă înşel. Aş dori să vă întreb care a fost începutul acestui drum, momentul hotărâtor care v-a atras spre poezie.
Ana Blandiana: Iată o întrebare al cărei răspuns nu am cum să-l știu, nu pentru că nu mi-l amintesc fiindcă e foarte departe, ci pentru că nu l-am știut niciodată. Am început să fac versuri înainte de a ști să scriu, adică îmi plăcea să mă joc cu vorbele, să le rostesc și să le ascult cum sună, amestecul lor uneori dând sensuri, alteori nu (să zicem că până la vârsta de şase ani am parcurs faza suprarealistă a poeziei, la care nu aveam să mă mai întorc niciodată). Apoi, după ce am învățat ca toți copiii să scriu, să citesc și să desenez, am continuat să pun pe hârtie ceea ce până atunci transcriau, plini de mirare, părinții. Oricum, eu nu eram niciodată întrebată, așa cum sunt întrebați toți copiii, „ce vrei să te faci când vei fi mare?”, pentru că toată lumea știa mai bine decât mine că o să mă fac poet. O formulă oarecum improprie, pentru că nu am sentimentul că eu m-am făcut.
L.V.: Cum v-au influenţat părinţii dv.: mama, care îngrijea cu grijă şi dragoste toată familia, şi tata, preot ortodox cult, condamnat pe vremea proceselor comuniste din anii cincizeci la mai mulţi ani de temniţă?
A.B.: Ceea ce țin minte este gradul aproape uimitor de libertate de care m-am bucurat încă de la sfârșitul copilăriei și care provenea, cred, din faptul că, și cu Tata, și cu Mama, aveam o relație de egalitate pe care ei o stabiliseră ca pe o dovadă de încredere în propriul meu discernământ. Aceasta putea avea consecințe plăcute (de exemplu aveam voie să citesc orice carte voiam din bibliotecă, ceea ce a făcut ca, pentru majoritatea marilor opere din literatura lumii, să am mai multe imagini, cele parțiale, dobândite în copilărie și cele îmbogățite treptat de următoarele lecturi), dar și neplăcute: fiind o elevă bună la școală, notele mele de 10 nu impresionau pe nimeni, erau considerate pur și simplu firești, iar când mă revolta lipsa de atenție, mama spunea „Nu ți-ai făcut decât datoria”. Partea cea mai grozavă a relației de egalitate erau discuțiile cu Tata, pe cele mai diverse teme, stabilite de întrebările mele despre ceea ce nu reușisem să înțeleg din cărți. Ceea ce m-a influențat a fost de fapt atmosfera din casă, dramatică prin presiunea exterioară, care ne lega între noi, ne solidariza și în care felul de a reacționa și personalitatea părinților funcționa ca un model. Mulțimile care se strângeau la biserică, atunci când se știa că Tata va predica; geamantanul cu haine de iarnă care stătea pregătit după ușa din vestibul, pentru cazul că va fi arestat (asta se putea întâmpla oricând și un asemenea geamantan se găsea și în alte case de cunoscuți ai părinților mei); lecțiile de religie care se făceau în biserică după ce se interzisese religia în școli; Tata cumpărând fericit volume masive „Ana Karenina”, „Suflete moarte”, „Dama de pică”, „Umiliți și obidiți” și spunând „Tot răul e spre bine”, atâtea întâmplări, scene și imagini care se depuneau în mine ca niște materiale de construcție din care mi se arhitectura destinul…
L.V.: Ce fel de literatură aţi citit în copilărie şi în tinereţe? Vă mai amintiţi cine au fost autorii dv. preferaţi?
A.B.: Citeam ceea ce citeau cu mare plăcere toți copiii atunci și ceea ce nu le mai place să citească copiilor de acum: „20.000 leghe sub mări”, „Cinci săptămâni în balon”, „Călătorie spre centrul pământului”, Căpitanul Nemo era un personaj al vieții mele. Dar și „Cei trei mușchetari”, „Regina Margot”, „După douăzeci de ani” și tot ce găseam de Dumas-tatăl, dar și de Stevenson. Dacă trebuie să spun o carte care m-a marcat, asta a fost „Robinson Crusoe”. Cred că aveam în jur de zece ani când o vacanță întreagă m-am jucat imaginându-mi că sunt singură pe o insulă și încercând să-mi fac bluze din frunze, sandale din scoarță de copac și gustând toate ierburile să văd care nu sunt otrăvitoare, până când m-a prins mama. De altfel o foarte îndepărtată urmare a acelei pasiuni pentru inventarea supraviețuirii a ajuns până în nuvela mea „Proiecte de trecut”, care este un fel de rescriere a lui Robinson Crusoe în condițiile deportărilor comuniste. Crescând, am trecut în adolescență la marea literatură, când intram în lectură ca într-o apă, lăsându-mi viața, ca pe o haină, pe malul cărților. Țin minte de exemplu că, în timp ce citeam „Frații Karamazov”, când mă întrerupeam aveam senzația că mă trezesc, iar lumea reală în care deschideam ochii era mult mai palidă, mai neinteresantă decât cea din carte, care era mai vie, mai adevărată. Ar mai trebui să adaug că, atunci când am descoperit ca cititor poezia, de-a lungul adolescenței am scris pe rând asemeni fiecărui poet pe care îl descopeream și de care mă îndrăgosteam, și, așa cum embrionul trece prin burta mamei prin întreaga evoluție a speciilor până să devină om și să se nască, am trecut prin toată istoria poeziei până să ajung la mine însămi.
L.V.: Pe la jumătatea anilor şaizeci, aţi intrat în viaţa literară ca poetă, impunându-se însă, cu timpul, şi ca publicistă, eseistă, prozatoare. Care dintre aceste domenii vă atrage cel mai puternic, unde vă simţiţi într-adevăr „ca acasă”?
A.B.: Toată lumea și toți criticii mă consideră în primul rând autoare a cărților mele de poezie, chiar dacă și cărțile de proză și cele de eseuri au fost primite favorabil. Dar am observat că, în câte un an în care o carte a mea de proză fusese printre cele mai apreciate, în mod curios, în sintezele de la sfârșitul anului ea nu figura la capitolul de proză. La început m-am simțit frustrată, dar apoi am înțeles că era vorba nu numai de faptul că criticii nu reușeau să mă mute, chiar dacă aveau argumente, din capitolul poezie, ci, mai ales, pentru că, în pofida personajelor și a epicei, sensul prozelor mele era, ca în poezie, încăpățânarea de a exprima inexprimabilul. De altfel, eu însămi, deși simt nevoia să scriu și mă simt bine scriind eseuri sau povestiri (datorită lor sunt scriitor profesionist), mă întorc mereu ca la un loc geometric, acasă, unde pot să stau și să aștept poezia, care nu știu niciodată când va veni, a cărei scriere nu depinde numai de mine.
L.V.: În diferite interviuri aţi vorbit despre atmosfera apăsătoare din anii dictaturii lui Ceauşescu şi despre felul cum aţi fost persecutaţi, dv. şi soţul dv. Romulus Rusan, mai ales spre sfârşitul anilor optzeci. Aceste teme sunt prezente şi în cărţile dv., printre altele în volumul de poezii „Arhitectura valurilor” şi în romanul „Sertarul cu aplauze”, amândouă publicate abia după revoluţia din decembrie ´89. Aţi trăit totuşi cu speranţa că regimul totalitar va cădea, mai devreme sau mai târziu?
A.B.: Cândva da, dar nu în timpul vieții mele. Oricât ar părea de absurd, mai ales că Ceaușescu era mult mai în vârstă decât mine, nu mi-am închipuit niciodată că voi trăi mai mult decât el. Cea mai bună dovadă este că în 1982 am început să scriu romanul „Sertarul cu aplauze” cu gândul de a nu încerca să-l public, să fie o carte postumă, pentru ca să mă pot simți absolut liberă scriind, fără frâna niciunei cenzuri. Știu că acum sună exagerat și chiar puțin comic, dar atunci deprimarea, generată nu numai de puterea, ci și de absurditatea răului, era fără măsură.
L.V.: Curând după revoluţia din decembrie aţi înfiinţat Fundaţia Academia Civică, o organizaţie nonguvernamentală care îşi propunea ca prim obiectiv crearea unui Memorial al Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei în fostul penitenciar de la Sighetu Marmaţiei. V-aţi apucat, dv., Romulus Rusan şi cu „un pumn de oameni” (vorba dv.) să realizaţi un proiect grandios şi temerar: reconstrucţia unei vechi închisori austro-ungare într-un Memorial şi un Centru Internaţional de Studii asupra Comunismului. E aproape de necrezut că această idee s-a înfăptuit: din 1997, Memorialul este o instituţie considerată cu maxim respect în ţară şi străinătate; în 1998 a fost trecut în rândul primelor trei locuri de conservare a istoriei recente a continentului, alături de Memorialul de la Auschwitz şi de Memorialul Păcii din Normandia. Celelalte ţări foste comuniste nu au decât să vă invidieze. În Cehia, un ONG denumit Memoria a propus mai de mult transformarea unei închisori asemănătoare din oraşul Uherské Hradiště într-un Muzeu al totalitarismului, dar după câţiva ani buni s-a ajuns abia la început, şi anume la cercetări arheologice la locaţia respectivă… Aş vrea să vă întreb care a fost obstacolul cel mai greu pentru dv., în timp ce v-aţi străduit să realizaţi Memorialul: lipsa de mijloace financiare, probleme tehnice şi de construcţie, totalul dezinteres din partea statului român, sau pur şi simplu oboseala?
A.B.: Primul șoc a fost chiar la început, atunci când proiectul nostru a fost acceptat, luat sub egida Consiliului Europei și publicat, iar noi am descoperit că textului trimis de noi i se adăugase un capitol „Cum se strâng fondurile”, din care rezulta că fondurile vor trebui strânse de noi. Acum, când m-am obișnuit și eu cu mentalitatea societății de consum, mă întreb cum a fost posibil să facem un asemenea proiect fără să ne gândim nici o clipă cine va da banii, atunci însă, în urmă cu aproape treizeci de ani, abia ieșiți din comunism, pur și simplu banii – pe care, de altfel, nu îi aveam – nu existau pentru noi, nu ne gândisem la ei. Dacă ne-am fi gândit, am fi presupus probabil că cei ce au aprobat și adoptat proiectul îl vor și plăti. Ceea ce nu era cazul. În condițiile date ar fi trebuit să renunțăm, dar nici asta nu puteam face, pentru că o dată cu vestea acceptării proiectului de către Consiliul Europei (al cărui membru România nu era încă din cauza mineriadelor) asupra noastră s-a revărsat o adevărată avalanșă de insulte ale oficialităților și ale presei postcomuniste și era imposibil să mai dăm înapoi. Am înființat o fundație (actuala Fundația Academia Civică) care și-a deschis reprezentanțe în Germania, Franța și Statele Unite, locurile cu exil românesc. Era ca și cum ne-am fi aruncat într-o apă a cărei adâncime nu o cunoșteam și fără să știm să înotăm.
L.V.: Să revin totuşi la literatură. Printre cărţile nominalizate pentru ancheta Cartea anului 2020 a revistei România literară a figurat şi antologia dv. de autor intitulată „Integrala poemelor”, în care aţi inclus poezii provenind din 15 volume, de la „Persoana întâia plural” (1964) până la „Variaţiuni pe o temă dată” (2018). Întocmind această antologie amplă, nu vi s-a părut cumva că legătura dv. cu unele volume de versuri este mai adâncă şi mai trainică decât cu altele? Şi din ce motive? Aţi recomandat vreodată nişte volume „preferate“ (dacă există) vreunui traducător din străinătate, spre traducere?
A.B.: Nu mi-am pus niciodată această întrebare. De obicei, o dată publicate, volumele se cufundă, din punctul meu de vedere, într-un trecut care încet-încet se tasează până la confuzie. Am mai curând poeme, nu volume, favorite, despre care mi-e greu să spun din ce volum sunt. Totuși, pusă în fața întrebării și încercând să privesc în urmă, trebuie să recunosc că nu toate volumele sunt egale în amintirea mea. Este evident că dintre cărțile tinereții volumul „Octombrie Noiembrie Decembrie” – singurul meu volum de poezii de dragoste în afara ultimului, „Variațiuni pe o temă dată” – a fost mai important decât altele, nu numai pentru că a avut mai mult succes, ci și pentru că, pornind de la el, poezia mea a început să se simtă acasă într-un spațiu numai al ei, greu de definit, dintre realitate și irealitate. După cum, într-o altă vârstă, volumul „Patria mea A4” a fost o carte mai norocoasă decât altele: în mai puțin de un an de la apariție, a fost tradus în şase limbi și apoi în alte câteva și am luat datorită lui premiul „Poetul european al libertății”. În „Integrala poemelor” am retipărit toate volumele mele de versuri reproduse integral în versiunea princeps; am eliminat doar câteva poezii din volumul de debut pe care cenzura le desfigurase.
L.V.: Acum câteva săptămâni a avut loc lansarea ultimei dv. cărţi, „Soră lume”, în care povestiţi ce aţi trăit de-a lungul timpului în diferite călătorii în străinătate, de exemplu în Italia, Franţa, Rusia, Africa de Sud etc. Dat fiind că lansarea s-a desfăşurat on-line, pe internet, am putut să particip şi eu, din Cehia. Şi am vrut să vă întreb: ce înseamnă formula dv. „compasiunea ca formă de cunoaştere”, adică cum credeţi că e mai bine să cunoaştem tări străine?
A.B.: Nu știu dacă există o rețetă și un model. Am trecut prin țări diferite, în momente diferite, ale mele sau ale lor, în feluri diferite. Această ultimă carte nu este însă o carte de călătorii, deși întâmplările povestite se petrec mereu pe drum, și nu este nici despre țările diferite și nici despre diferența dintre ele, ci despre lumea largă făcută din oameni nefericiți, în diverse feluri și din diverse motive, de care de cele mai multe ori ei înșiși sunt vinovați. A-i compătimi nu numai pe cei care suferă, ci și pe cei ce se cred fericiți, pentru că nu sunt liberi sau pentru că nu știu ce să facă cu libertatea, pentru lipsa lor de noroc sau pentru lipsa lor de bunătate, mi se pare un fel de a reuși să-i înțelegi. După ce decenii întregi cunoașterea lumii prin călătorii se producea pentru mine doar prin miracol și lumea se împărțea în două părți esențial diferite în funcție de libertatea pe care o aveau sau nu, ultimele decenii au stins intensitatea culorilor și au nivelat diferențele, în timp ce cortina istoriilor diferite se dădea la o parte și apăreau subterane întunecate și asemănătoare.
L.V.: Puteţi să ne descrieţi – mai pe scurt sau mai detaliat, cum doriţi – ce impresii au trezit în dv. diferitele şederi în Cehoslovacia / Republica Cehă, începând cu prima dv. călătorie memorabilă, pe vremea „Primăverii de la Praga”, în 1968? Ne-aţi comparat cu România sau cu alte ţări? Cum vi se pare caracterul cehilor? Sunteţi de acord cu zicala după care cehii ar fi nişte nemţi printre slavi?
A.B.: Călătoriile mele în Cehoslovacia, Cehia și Slovacia au fost extrem de deosebite, în funcție de epoca în care s-au produs și de natura invitațiilor în urma cărora s-au produs: prima și cea mai importantă a fost cea pe care ați pomenit-o din iulie 1968, apoi am fost la Congresul mondial al Scriitorilor (PEN) din 1999, apoi la o prezentare a Memorialului Sighet la Praga și o întâlnire cu studenții dv. de la Universitatea Carolină, și apoi în 2019, în cadrul unui festival literar desfășurat în patru țări – Cehia, Slovacia, Polonia și Ucraina. Cu excepția ultimei, toate călătoriile le-am făcut împreună cu soțul meu. Prima călătorie și descoperirea Cehoslovaciei a fost cea mai importantă, nu numai pentru că am stat o lună întreagă, ci și pentru că această lună fusese în vara anului 1968 (Romulus Rusan fusese invitat să scrie o carte despre „Primăvara de la Praga”). Timp de treizeci de zile, între 15 iulie și 15 august, am străbătut o țară cuprinsă de proaspăta libertate ca de un suflu magic. Niciodată nu am mai avut ca atunci sentimentul că libertatea poate fi ceva palpabil, care poate fi perceput prin simțuri și poate să te facă fericit. Nu știu cum ni s-ar fi părut dacă am fi fost francezi sau americani, dar noi veneam dintr-o țară neliberă, și eram tineri, și am trăit, ca niciodată în viață, acea strălucire a libertății, în curs a se naște la Praga, ca pe o experiență existențială, ca pe o speranță. Faptul că, la mai puțin de o săptămână după ce ne-am întors, Praga a fost invadată de trupele Pactului de la Varșovia, care au pus capăt acelei minuni, a transformat pentru noi acel moment de istorie într-o dramă a vieții noastre, iar eroismul lui Jan Palach, într-o tragedie personală. Atât de personală încât peste mai mulți ani în 1977 – când în România a avut loc un cutremur devastator, în care soțul meu a fost salvat ca prin minune de sub ruinele blocului nostru care făcuse 300 de victime și, printre ajutoarele venite de pretutindeni, Uniunea Scriitorilor din Praga ne-a invitat să ne petrecem un concediu de recuperare în Cehoslovacia – am refuzat din solidaritate cu scriitorii cehi care fuseseră dați afară din Uniunea Scriitorilor, sovietizată. A doua călătorie a fost memorabilă prin prezența președintelui Havel la Congresul Internațional PEN, o prezență simplă, de scriitor obișnuit să fie printre colegi, și mi-a rămas în memorie mirarea că, în timp ce el participa la lucrări însoțit doar de un tânăr cu părul strâns într-o codiță, probabil gardă de corp, fără de nici un fel de măsuri de securitate, la întâlnirea cu premierul care avea pronumele tot Václav a trebuit să trecem prin controale electronice ca la aeroport. Cea de a treia călătorie a fost marcată de întâlnirea organizată de dv. la catedra de română, unde am fost impresionată de cât de mulți studenți erau la sectia de română și cât de bine vorbeau limba română. Iar ultima călătorie recentă a fost extrem de interesantă prin comparația pe care am putut-o face între cele patru țări foste comuniste și evoluția lor postcomunistă. De astă dată m-am putut gândi, comparativ, la caracteristicile poporului ceh, care seamănă poate cu nemții la capacitățile tehnice și organizatorice, dar umorul său debordant îl deosebește în mod evident de aceștia. E clar însă că se deosebește mult de alte popoare slave. Însă caracteristica cea mai stranie a poporului ceh este pentru mine totala lui lipsă de religiozitate. Cred că este poporul cel mai puțin religios din Europa. Am fost curioasă să văd o biserică husită și n-am găsit, și mi s-a spus că sunt foarte puține, iar cele catolice pe care le-am vizitat erau muzee. Acest fenomen și această caracteristică sunt convinsă că are legătură cu tragedia represiunii husiților, în care una dintre biserici practic a dispărut, iar cealaltă și-a pierdut credibilitatea. Ceea ce este aproape o lecție de psihologie colectivă și se vede în ce măsură trăsăturile sufletești comunitare nu sunt determinate de natură, ci de istorie.
L.V.: O întrebare legată de cea precedentă: ce fenomene din cultura cehă v-au atras atenţia? Şi care scriitori, printre clasici sau printre contemporani? I-aţi citit în traducerea românească sau şi în vreo limbă de circulaţie?
A.B.: Mi-e rușine, dar în afară de Smetana și Dvořák, pe care îi admir și îi ascult adesea și de noul val ceh din cinematografie – din care vedeam în anii ‘60 ca pe niște capodopere intrate în istoria cinematografului filmele lui Miloš Forman, Jiří Menzel, Věra Chytilová – nu pot să vorbesc decât despre literatura cehă, care înainte de ‘89, a fost tradusă masiv în românește prin Jaroslav Hašek, Karel Čapek, Julius Fučík, Božena Němcová. Soldatul Švejk nu este pentru români doar eroul unui roman de succes, ci un personaj popular, intrat în psihologie și legendă. În ultimele decenii, cel mai tradus și iubit este Milan Kundera, intrat în română și din franceză și perceput nu numai ca un mare scriitor ceh, ci și ca un scriitor reprezentativ al întregului Est fost comunist. În ceea ce îl privește pe Václav Havel, tradus cred în întregime, el are o situație specială în sensul că respectul și admirația pentru președinte depășește admirația, reală și ea, pentru scriitor. De altfel el este un caz demonstrativ și simbolic al rolului personalității în istorie: în timpul președinției sale, Republica Cehă a beneficiat de o excepțională vizibilitate pe plan mondial, aura lui trecând asupra țării și încetând să mai strălucească, atunci când el nu a mai fost.
L.V.: Ultima mea întrebare priveşte proiectele dv. de creaţie – bineînţeles numai în caz că nu sunt secrete! La ce lucraţi în prezent? Reluaţi idei mai vechi, nerealizate până acum, sau vă inspiraţi din actualitate, chiar şi din viaţa trăită sub semnul pandemiei de coronavirus? Sunt sigură că marea comunitate a cititorilor dv. aşteaptă cu interes şi curiozitate noi poezii, povestiri şi eseuri. Iar simpatizanţii dv. din Cehia, adică cei care v-au cunoscut la festivalul Luna lecturilor de autor, desfăşurat în 2019 la Brno şi la Ostrava, şi cei care au citit poeziile dv. în traducere, publicate prin reviste literare sau în volumul „Řeka s jedním břehem”, aşteaptă nerăbdători să veniţi din nou în Cehia. Ştim că aţi fost printre invitaţii Festivalului Scriitorilor Praga, în octombrie 2020, dar până la urmă nu aţi putut veni, din cauza pandemiei. Să sperăm că anul acesta, mai devreme sau mai târziu, situaţia se va normaliza, permitându-ne să mergem acolo unde suntem aşteptaţi. Vă asigur că în Cehia sunteţi aşteptată cu mare drag.
A.B.: Cred că la această întrebare trebuie să încep prin a mulțumi cu emoție pentru traducerea versurilor mele, pe care ați semnat-o și pe care ați lansat-o atât de frumos la Festivalul Scriitorilor din octombrie trecut. Am urmărit pe FBK recitalul în care cu atâta strălucire mi-aţi ținut locul, şi am fost impresionată de atmosfera magică în care s-a desfășurat recitalul din versurile mele în limba cehă. Mi-e greu să vă mărturisesc cât de rău mi-a părut că în ultima clipă m-am lăsat convinsă de doctori să nu plec la Praga, care intrase în stare de urgență. Sper ca în această toamnă să am mai mult noroc şi să ne putem întâlni pe malurile Vltavei. În afară de volumul ceh, apărut la sfârșitul anului trecut, în acest an mi-a mai apărut versiunea italiană (semnată de Luisa Valmarin) a romanului „Sertarul cu aplauze” și versiunea spaniolă (semnată de Viorica Patea şi Natalia Cabarjosa) a volumului de versuri „Variațiuni pe o temă dată”, iar în țară îmi va apărea la Humanitas o carte-interviu, în care răspund la câteva zeci de întrebări ale Serenelei Ghițeanu, cronicarul literar al revistei „22”, pe diverse teme, de fapt un mare eseu despre poziția scriitorului în lumea de azi. Se numește „Gândul la delfini”.
În prezent citesc şi corectez un manuscris ciudat, care nu știu dacă va deveni și carte, din 1988 și 1989, o perioadă grea, când eram și interzisă și foarte bolnavă, când am scris un jurnal zilnic umplând patru caiete de câte 200 de pagini. M-am oprit din scris în 17 decembrie 1989, când am auzit că au început demonstrațiile la Timișoara. Și n-am mai deschis niciodată caietele. Până în această primăvară, când căutând ceva am dat peste ele, am citit vreo zece pagini și am fost uimită ce nou mi s-a părut totul, ce lume stranie și complexă, în care aproape că uitasem că eu am trăit, părea să fie încă vie. Se citea însă foarte greu și din cauza scrisului de mână și pentru că pasta pixului de proastă calitate cu care scrisesem își pierduse din culoare. M-am speriat că vor dispărea și le-am dat la introdus în computer, iar acum le citesc. Nu sunt sigură că va fi o carte – deși n-ar fi exclus să fie una foarte inedită – și în orice caz, nu cred că va putea fi una antumă.
L.V.: Stimată doamnă Ana Blandiana, vă mulţumesc mult de tot pentru bunăvoinţa cu care aţi dat cursul invitaţiei de a acorda un interviu cititorilor cehi ai revistei electronice de literatura universală, Iliteratura.cz.
Interviu publicat prima dată în limba cehă la Praga,
în revista electronică www.iliteratura.cz, în iunie 2021
