o domnișoară venețiană
un cappuccino și o brioșă, vă rog, ce vânt, ce vânt, parcă ies inchizitorii la vânătoare de vrăjitoare. îmi aduce cu pași mărunți cappuccino și o brioșă expirată. mușc din ea cu grație de domnișoară venețiană. de fapt, nu m-aș mira să fiu o contesă venețiană într-o altă dimensiune. de fapt, brioșa are gust de arsenic. mi-ar plăcea să știu cum să combin, să folosesc eficient, fără urme, otrăvurile. chimie, dar nu numai chimie. vrăjitoarele știau. vrăjitoare invocând forțele și elementele naturii. mânuind cu precizie acul în creierul păpușii de ceară. o moarte lentă și obscură la Veneția. un duș fierbinte, un ceai cald aromat, o privire peste lagună. ating stâlpii de lemn pe care stă ca o doamnă trufașă Veneția cu palatele și catedralele ei, arhitectură de un gust rafinat, anacronic. vintage, aș zice. am spart și eu oglinda venețiană. noi nu avem vârstă. pânze de păianjen îmi cresc între degete. le întind pe corp, un veșmânt țesut de arahnide. în seara asta o să trec din vis în vis, până ajung într-o dimensiune unde nu există nici timp, nici spațiu. unde totul se întâmplă într-un singur și unic moment. încerc să îmi imaginez cum ar fi. încerc doar.
fetele din Veneţia
se îmbolnăvesc fetele tinere din Veneția. aerul și apa sunt de vină, au zis medici renumiți. dragostea, au zis cititorii în stele și cărți de tarot. sunt palide, obrajii supți, stomacul lipit de coastele fragile. trec pe stradă ca și cum ar levita. degetele lor prelungi ating clape invizibile de pian. viorile acompaniază. o muzică dulceagă, macabră. carnea macră se desprinde ușor de pe trupurile lor, se face flori de trandafir venețian. acqua tofana pe buzele vinete, subțiate, desfrânate. se îmbolnăvesc fetele tinere din Veneția. trec pe Ponte di Rialto defilând și cântând cu voci de soprane ștrangulate. rochii grele de catifea, măști de carnaval, evantaie, pălărioare cochete, oglinjoare. pumnale mici, elegante, între sâni. mănuși negre cu dantelă mângâie zidurile umede. lumina lunii s-a prăbușit într-o explozie albă peste fetele tinere din Veneția. prin trupurile lor translucide poți arunca o privire în trecut. se lovesc de ziduri și se răsucesc. ochii lor hipnotici se dilată peste umbra soarelui. aerul și apa sunt de vină, zic medici renumiți. dragostea, dragostea, zic cititorii în stele, dar stelele au murit de mult, iar cărțile de tarot s-au dizolvat în mâinile tremurătoare ale celor care caută încă un leac pentru fetele tinere din Veneția. dacă nu cumva toți căutătorii s-au aruncat în apele verzui cu miros de moarte lascivă.
trupul meu
am două trupuri gemene care fug unul de altul pe străduțele din Veneția. când unul se plimbă cu gondola, altul se holbează la Palazzo Ducale. trup imperfect, trup îmbrăcat în catifea neagră, nu urla după o moarte onorabilă, știi bine, așa ceva nu există. plimbă-te cu gondola până iese tot aerul acela greu și infect din inima ta și se scufundă în apele Veneției. urechile îți atârnă ca la câinii negri lățoși de rasă, preferații văduvelor. trag în rafale scurte gloanțe de argint. scurtez viețile. dau startul pentru o nouă vânătoare. trup aproape perfect, trup cu mască de bal îmbrăcat în catifea roșie, nu urla după o viață onorabilă, nu o meriți, dacă ai fi fost duce sau conte, poate, dar nici așa, du-te la un carnaval venețian fă-te pierdut printre alte trupuri pudrate, parfumate, să ascundă mirosul de pește mort. vânătoarea trupurilor este aproape, a început în plină furtună. trupuri gemene, unul albinos, imperfect, celălalt aproape perfect, împreună sunteți trupul meu damblagit. stă rezemat și se uită la un pescăruș care zboară țipând asurzitor. și ce soare violet îmi inundă ochii în lumina de sub apele stătute ale Veneției.
în umbra catedralei
umbra catedralei miroase a mucegai și puroi. o fată în blugi slim se roagă pe trepte. trec oamenii cum trec norii printre clădiri, cum trece ceața peste canale. Veneția coace pe dinăuntru ca o rană cu crustă și puroi. fata se ridică ușor amețită, își aranjează blugii pe talie și privește cerul. urmărește dârele albe. îi privesc părul șaten cum foșnește peste umeri, parcă sunt mâinile mele mângâind-o timid. trec avioane cu reacție cum trec pescărușii cu pește în ciocurile galbene. eu o urmăresc pe fată pas cu pas, înregistrez micul ei dans în jurul catedralei și parcă aud muzica eterică. un dans ca o chemare erotică. Veneția se umple de pește mort. Veneția înmulțește peștele mort, face minuni blestemate. un șoricel stă speriat în mijlocul străzii. oamenii râd de el. îl filmez de aproape, atât de speriat că îl aud cum mișcă din boticul umed. frig, ceață, apă tulbure, voci pe tonalitate înaltă, arbuști verzi tăiați în forme geometrice, caldarâm de piatră. catedrala înaltă, goală, într-o firidă un înger de marmură se roagă cu ochi senzuali, seamănă la chipul dolofan cu Marilyn Monroe.
Death in Venice
Era frumos, în Grecia antică ar fi fost efeb. Socrate l-ar fi iubit. Dar eu, aseară, în Veneția, pe o ploaie care părea să nu se mai termine, la adăpostul unei terase din centrul orașului, îl priveam hipnotic încercând să înțeleg cum poate fi un bărbat tânăr, un adolescent, de o frumusețe atât de rafinată și nu am găsit niciun răspuns, doar privirea mea devenise supărător de insistentă. Indecentă. I-am memorat trăsăturile feței și încercam să îmi imaginez că poate peste 2-3 ani de fumat (fuma cu o eleganță de aristocrat italian țigară după țigară ) și de băut bere ca un irlandez, va arăta ca un tânăr deja îmbătrânit cu burtă și început de chelie. Abia am așteptat să plec, să văd dacă îl uit, mergând prin ploaie, noaptea, pe străduțele din Veneția, și o jumătate de oră nu m-am gândit decât la faptul că el va rămâne în mintea mea la fel de tânăr, frumos ca un efeb iubit de Socrate, în timp ce eu voi fi o bătrână poate decrepită sau paralizată, înjurând cu sete pe oricine încearcă să se apropie de mine.
iarnă la Veneţia
au trecut zilele blânde, călduțe de toamnă. e iarnă la Veneția și aerul rece taie ceața, respirația. soarele opac, valuri fosforescente, o dragoste maladivă pentru băiatul cu nume de nobil venețian. se spune că ar fi englez sau chiar un conte din Veneto. stă singur la fereastra spitalului și privește în interior și în interior vede Veneția cum se răsucește ca o dansatoare de flamenco peste Ponte di Rialto. ea dansează alert, inima lui bubuie în pieptul firav de adolescent, ea îl acoperă cu voalul negru cu miros dulceag de sânge închegat, ea își înfige tocurile pătrate în mâinile lui, ca niște stigmate. în curând, el va fi liber să meargă pas cu pas pe străduțele din Veneția, sprijinindu-se ușor de un umăr invizibil. ochii lui vor căpăta culoarea apelor lagunei. în ochii lui se vor reflecta umbrele neregulate, ascuțite ale catedralelor pustii, o muzică tulburător de stranie, încă un pas pe o treaptă, încă un pas în golul de sub picioare și Veneția îl va îmbrățișa cu dragostea maladivă a unei curtezane desfrânate din alt secol, când otrăvurile se purtau pe buze și se ofereau odată cu sărutul letal. când el se va trezi, lumea pe care o va vedea va fi de nerecunoscut, o lume virtuală prin care se mișcă silențios androizi atât de perfecți încât oamenii sunt considerați inutili. o lume în care el se va simți la fel de virtual ca aerul aseptic din camera de spital unde a zăcut calm, rece și distant, ca un nobil englez sau ca o zi de iarnă venețiană.
fantezie de iarnă venețiană
în noaptea venețiană într-o lume numai din ape luna s-a făcut praf de opium pe limba mea vânătă contururile au căzut ca niște brațe inutile am stat cu ochiul din frunte dilatat până la extaz înregistrând transformările fractalice – o peliculă de cinematograf linii forme în mișcare oameni nu doar lumini viu colorate atingându-mă în treacăt lăsându-și amprentele pe fruntea mea de diamant cerul se deschisese emana o liniște obsesivă o gondolă din sticlă de murano cânta pentru o balerină balerina stătea nemișcată pe poante cu mâinile întinse și ușor arcuite deasupra capului o pasăre împăiată își smulgea penele gondolei îi crescuseră aripi de bronz verde care s-au deschis larg gondola din sticlă de murano a luat-o pe balerină în spate a zburat peste lacul înghețat balerina a sărit pe gheață a dansat lacul lebedelor și-a strâns aripile la piept am privit și mai adânc în interior supernovele se transformau în puncte într-o continuă mișcare circulară un vortex mă absorbea instinctiv am opus rezistență o izbitură în dreptul inimii o rupere o cădere în vid poate doar încremenisem în ger în mijlocul apelor într-o altă realitate palpabilă și când am revenit pluteam pe o gondolă pe sub Ponte di Rialto mă legănam ușor apa clipocea cerul era din catifea neagră luna strălucea peste Veneția ca un diamant la pieptul indecent al unei curtezane insomniace
Veneția te alege
Veneția e ca o matrioșka, o domnișoară uriașă, elegantă, o contesă din Veneto în interiorul căreia stau una într-alta celelalte domnișoare venețiene, fiecare cu alt costum, fiecare din altă epocă. dar Veneția e cea mai pretențioasă, mofturoasă, nu acceptă pe oricine în paradisul ei de ape, poduri, canale. cine nu are oase bine sudate, vertebre de oțel, nu rezistă la un mic dejun cu această signorina trufașă. te ucide doar cu privirea la prima înghițitură de ceai sau cafea. oricât ai fi de bogat, faimos, chiar de ai avea toată lumea la picioare, dacă îți lipsește distincția aceea cumva nobiliară din priviri, gesturi, ținută, atunci nu ești demn. vei fi eliminat ca o eroare din sistem. și dacă nu îi dai tot sufletul tău să îl soarbă cu voluptate, să îl pipăie ca și cum ar avea consistență materială, dacă nu îi juri supunere ca un vasal, Veneția nu te va primi în lăcașul ei. lacăte grele de fier peste porți nu te vor lăsa să treci nici cu privirea. renunță la tot și tot nu e suficient, noblețea ta trebuie să fie înnăscută. Veneția e cea care te alege. dacă nu treci proba finală, vei fi eliminat ca un parazit, ca o boală rușinoasă. nu cere azil, nici îndurare, mai bine întoarce-te de unde ai venit și încearcă să o uiți. ea nu este pentru oricine, ea te alege, dar este atât de capricioasă, încât așteaptă-te la un refuz rostit cu voce ostilă din adâncul tulbure al apelor poate calme acum, dar cu câtă furie te vor izbi în față când vei avea curajul să o înfrunți. teme-te. fugi, adăpostește-te, Veneția nu poate fi supusă. închide ochii, imaginează-ți-o ca pe o domnișoară scheletică, uriașă, cu un zâmbet serafic, plutind peste ape în costum de bal, otrăvind aerul cu respirația viciată, perversă, dar ea mereu elegantă, nobilă până în vârful capilarelor.
