Iarnă la Veneţia

Premiul revistei „Familia” la Festivalul Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației – ediția 2021

291 vizualizări
Citiți în 19 de minute

o domnișoară venețiană
un cappuccino și o brioșă, vă rog, ce vânt, ce vânt, 
parcă ies inchizitorii la vânătoare de vrăjitoare. 
îmi aduce cu pași mărunți cappuccino și o brioșă expirată. 
mușc din ea cu grație de domnișoară venețiană. 
de fapt, nu m-aș mira să fiu o contesă 
venețiană într-o altă dimensiune. de fapt, brioșa are gust de arsenic.
mi-ar plăcea să știu cum să combin, 
să folosesc eficient, fără urme, otrăvurile. 
chimie, dar nu numai chimie. 
vrăjitoarele știau. vrăjitoare invocând forțele și elementele naturii.
mânuind cu precizie acul în creierul păpușii de ceară. 
o moarte lentă și obscură la Veneția. 
un duș fierbinte, un ceai cald aromat, o privire peste lagună. 
ating stâlpii de lemn pe care stă 
ca o doamnă trufașă Veneția cu palatele și catedralele ei, 
arhitectură de un gust rafinat, anacronic. 
vintage, aș zice. am spart și eu oglinda venețiană. 
noi nu avem vârstă. pânze de păianjen îmi cresc între degete. 
le întind pe corp, un veșmânt țesut de arahnide. 
în seara asta o să trec din vis în vis, 
până ajung într-o dimensiune unde nu există nici timp, nici spațiu.
unde totul se întâmplă într-un singur și unic moment.
încerc să îmi imaginez cum ar fi. încerc doar.
fetele din Veneţia
se îmbolnăvesc fetele tinere din Veneția. 
aerul și apa sunt de vină, au zis medici renumiți. 
dragostea, au zis cititorii 
în stele și cărți de tarot. sunt palide, obrajii supți, 
stomacul lipit de coastele fragile. 
trec pe stradă ca și cum ar levita. 
degetele lor prelungi ating clape invizibile de pian. 
viorile acompaniază. o muzică dulceagă, 
macabră. carnea macră se desprinde ușor de pe trupurile lor,
se face flori de trandafir venețian. 
acqua tofana pe buzele vinete, subțiate, desfrânate. 
se îmbolnăvesc fetele tinere din Veneția. 
trec pe Ponte di Rialto defilând și cântând cu voci 
de soprane ștrangulate. rochii grele de catifea, 
măști de carnaval, evantaie, pălărioare cochete, oglinjoare. 
pumnale mici, elegante, între sâni. 
mănuși negre cu dantelă mângâie zidurile umede.
lumina lunii s-a prăbușit într-o explozie albă
peste fetele tinere din Veneția.
prin trupurile lor translucide poți arunca o privire în trecut.
se lovesc de ziduri și se răsucesc.
ochii lor hipnotici se dilată peste umbra soarelui.
aerul și apa sunt de vină, zic medici renumiți. 
dragostea, dragostea, zic cititorii în stele, 
dar stelele au murit de mult, 
iar cărțile de tarot s-au dizolvat în mâinile tremurătoare 
ale celor care caută încă un leac 
pentru fetele tinere din Veneția. dacă nu cumva 
toți căutătorii s-au aruncat 
în apele verzui cu miros de moarte lascivă.

trupul meu
am două trupuri gemene care fug unul de altul 
pe străduțele din Veneția. 
când unul se plimbă cu gondola, altul se holbează 
la Palazzo Ducale. trup imperfect, 
trup îmbrăcat în catifea neagră, 
nu urla după o moarte onorabilă, știi bine, 
așa ceva nu există. 
plimbă-te cu gondola până iese 
tot aerul acela greu și infect din inima ta 
și se scufundă în apele Veneției. 
urechile îți atârnă ca la câinii negri lățoși de rasă, 
preferații văduvelor. 
trag în rafale scurte gloanțe de argint. 
scurtez viețile. dau startul pentru o nouă vânătoare.
trup aproape perfect, 
trup cu mască de bal îmbrăcat în catifea roșie, 
nu urla după o viață onorabilă, 
nu o meriți, dacă ai fi fost duce sau conte, 
poate, dar nici așa, 
du-te la un carnaval venețian 
fă-te pierdut printre alte trupuri pudrate, parfumate, 
să ascundă mirosul de pește mort. 
vânătoarea trupurilor este aproape, a început 
în plină furtună. 
trupuri gemene, unul albinos, imperfect, 
celălalt aproape perfect, 
împreună sunteți trupul meu damblagit.
stă rezemat și se uită la un pescăruș 
care zboară țipând asurzitor. 
și ce soare violet îmi inundă ochii 
în lumina de sub apele stătute ale Veneției.
în umbra catedralei
umbra catedralei miroase a mucegai și puroi. 
o fată în blugi slim se roagă pe trepte. 
trec oamenii cum trec norii printre clădiri, 
cum trece ceața peste canale. 
Veneția coace pe dinăuntru ca o rană cu crustă și puroi. 
fata se ridică ușor amețită, 
își aranjează blugii pe talie și privește cerul. 
urmărește dârele albe. 
îi privesc părul șaten cum foșnește 
peste umeri, parcă sunt mâinile mele mângâind-o timid.
trec avioane cu reacție cum trec pescărușii 
cu pește în ciocurile galbene. 
eu o urmăresc pe fată pas cu pas, 
înregistrez micul ei dans în jurul catedralei 
și parcă aud muzica eterică. un dans ca o chemare erotică.

Veneția se umple de pește mort. 
Veneția înmulțește peștele mort, face minuni blestemate.

un șoricel stă speriat în mijlocul străzii.
oamenii râd de el. îl filmez de aproape, atât de speriat 
că îl aud cum mișcă din boticul umed. 
frig, ceață, apă tulbure, voci pe tonalitate înaltă, 
arbuști verzi tăiați în forme geometrice, 
caldarâm de piatră. 

catedrala înaltă, goală, într-o firidă un înger de marmură 
se roagă cu ochi senzuali,
seamănă la chipul dolofan cu Marilyn Monroe. 
Death in Venice
Era frumos, în Grecia antică ar fi fost efeb.
Socrate l-ar fi iubit. Dar eu, aseară, în Veneția, pe o ploaie
care părea să nu se mai termine,
la adăpostul unei terase din centrul orașului,
îl priveam hipnotic încercând să înțeleg cum poate fi
un bărbat tânăr, un adolescent, de o frumusețe
atât de rafinată și nu am găsit
niciun răspuns, doar privirea mea devenise supărător
de insistentă. Indecentă. I-am memorat
trăsăturile feței și încercam să îmi imaginez că poate
peste 2-3 ani de fumat (fuma cu o eleganță de aristocrat italian
țigară după țigară ) și de băut bere ca un irlandez,
va arăta ca un tânăr deja îmbătrânit cu burtă și început de chelie.

Abia am așteptat să plec, să văd dacă îl uit,
mergând prin ploaie, noaptea, pe străduțele din Veneția,
și o jumătate de oră nu m-am gândit decât
la faptul că el va rămâne în mintea mea la fel de tânăr,
frumos ca un efeb iubit de Socrate, în timp ce eu voi fi
o bătrână poate decrepită sau paralizată,
înjurând cu sete pe oricine încearcă să se apropie de mine.
iarnă la Veneţia
au trecut zilele blânde, călduțe de toamnă. 
e iarnă la Veneția și aerul rece 
taie ceața, respirația. soarele opac, valuri fosforescente, 
o dragoste maladivă pentru 
băiatul cu nume de nobil venețian. se spune că ar fi englez 
sau chiar un conte din Veneto. 
stă singur la fereastra spitalului și privește 
în interior și în interior vede Veneția 
cum se răsucește ca o dansatoare de flamenco 
peste Ponte di Rialto. 
ea dansează alert, inima lui bubuie 
în pieptul firav de adolescent, 
ea îl acoperă cu voalul negru cu miros dulceag 
de sânge închegat, 
ea își înfige tocurile pătrate în mâinile lui,
ca niște stigmate. în curând, el va fi liber să meargă 
pas cu pas pe străduțele din Veneția, 
sprijinindu-se ușor de un umăr invizibil. 
ochii lui vor căpăta culoarea apelor lagunei. 
în ochii lui se vor reflecta 
umbrele neregulate, ascuțite ale catedralelor pustii, 
o muzică tulburător de stranie, 
încă un pas pe o treaptă, 
încă un pas în golul de sub picioare și Veneția 
îl va îmbrățișa cu dragostea maladivă 
a unei curtezane desfrânate din alt secol, 
când otrăvurile se purtau pe buze 
și se ofereau odată cu sărutul letal. când el se va trezi, 
lumea pe care o va vedea va fi de nerecunoscut, 
o lume virtuală prin care se mișcă silențios 
androizi atât de perfecți 
încât oamenii sunt considerați inutili. 
o lume în care el se va simți 
la fel de virtual ca aerul aseptic din camera de spital 
unde a zăcut calm, rece și distant, 
ca un nobil englez sau ca o zi de iarnă venețiană.
fantezie de iarnă venețiană
în noaptea venețiană într-o lume numai din ape
luna s-a făcut praf de opium
pe limba mea vânătă 
contururile au căzut ca niște brațe inutile

am stat cu ochiul din frunte 
dilatat până la extaz 
înregistrând transformările fractalice –
o peliculă de cinematograf 
linii forme în mișcare oameni nu 
doar lumini viu colorate 
atingându-mă în treacăt lăsându-și amprentele 
pe fruntea mea de diamant

cerul se deschisese emana o liniște obsesivă
o gondolă din sticlă de murano cânta pentru o balerină
balerina stătea nemișcată pe poante
cu mâinile întinse și ușor arcuite deasupra capului
o pasăre împăiată își smulgea penele
gondolei îi crescuseră aripi de bronz verde
care s-au deschis larg
gondola din sticlă de murano a luat-o pe balerină în spate
a zburat peste lacul înghețat
balerina a sărit pe gheață a dansat lacul lebedelor
și-a strâns aripile la piept
am privit și mai adânc în interior
supernovele se transformau în puncte 
într-o continuă mișcare circulară un vortex mă absorbea
instinctiv am opus rezistență 
o izbitură în dreptul inimii o rupere o cădere în vid

poate doar încremenisem în ger
în mijlocul apelor într-o altă realitate palpabilă
și când am revenit 
pluteam pe o gondolă pe sub Ponte di Rialto 
mă legănam ușor apa clipocea
cerul era din catifea neagră
luna strălucea peste Veneția ca un diamant
la pieptul indecent al unei curtezane insomniace
Veneția te alege
Veneția e ca o matrioșka, o domnișoară uriașă, elegantă, 
o contesă din Veneto în interiorul căreia stau 
una într-alta celelalte domnișoare venețiene, fiecare cu alt costum, 
fiecare din altă epocă. dar Veneția e cea mai pretențioasă, 
mofturoasă, nu acceptă pe oricine 
în paradisul ei de ape, poduri, canale. cine nu are oase bine sudate, 
vertebre de oțel, nu rezistă la un mic dejun 
cu această signorina trufașă. 
te ucide doar cu privirea la prima înghițitură de ceai sau cafea. 
oricât ai fi de bogat, faimos, 
chiar de ai avea toată lumea la picioare, 
dacă îți lipsește distincția aceea cumva nobiliară din priviri, 
gesturi, ținută, atunci nu ești demn. vei fi eliminat 
ca o eroare din sistem. și dacă nu îi dai tot sufletul tău să îl soarbă 
cu voluptate, să îl pipăie ca și cum ar avea 
consistență materială, dacă nu îi juri supunere ca un vasal, 
Veneția nu te va primi în lăcașul ei. 
lacăte grele de fier peste porți nu te vor lăsa să treci nici cu privirea. 
renunță la tot și tot nu e suficient, 
noblețea ta trebuie să fie înnăscută. Veneția e cea care te alege. 
dacă nu treci proba finală, vei fi eliminat ca un parazit, 
ca o boală rușinoasă. nu cere azil, nici îndurare, 
mai bine întoarce-te de unde ai venit și încearcă să o uiți. 
ea nu este pentru oricine, 
ea te alege, dar este atât de capricioasă, 
încât așteaptă-te la un refuz rostit cu voce ostilă din adâncul tulbure 
al apelor poate calme acum, dar cu câtă furie te vor izbi 
în față când vei avea curajul să o înfrunți. 
teme-te. fugi, adăpostește-te, 
Veneția nu poate fi supusă. închide ochii, 
imaginează-ți-o ca pe o domnișoară scheletică, uriașă,
cu un zâmbet serafic, plutind peste ape 
în costum de bal, otrăvind aerul cu respirația viciată, 
perversă, dar ea mereu elegantă, nobilă până în vârful capilarelor.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Poezie”

Poeme de Andreea Drăghici

Andreea Drăghici a absolvit Facultatea de Litere, secția Limbă și literatură română – Limbă și literatură