/

Înapoi spre lumea minunii

O poveste atât de simplă, în care nici nu ne dăm seama cum cele mai greu de crezut întâmplări se transformă în cele mai firești cu putință.

152 vizualizări
Citiți în 6 de minute
Mario Vargas Llosa, Corabia copiilor, Ed. Curtea Veche, 2021

Corabia copiilor de Mario Vargas Llosa descrie o călătorie veche de nouă secole, al cărei singur supraviețuitor este un bătrân ce își dăruiește zilnic din amintirile sale unui băiat pe nume Fonchito. Pornit în căutarea unui timp care s-a născut în el când călătorea spre Ierusalim alături de alți copii, bătrânul trezește și în micul discipol nostalgia miracolului.

Realitatea se frânge undeva la mijloc pentru a lăsa loc poveștii: bătrânul îi garantează lui Fonchito adevărul istorisirii și, chiar dacă e surprins, cel din urmă îl crede fără să ezite.  

Pe firul poveștii bătrânului se plimbă o lume întreagă: copii, ființe fabuloase, înțelepți și nebuni. Imediat după îmbarcarea în corabie, apar primejdiile: unul dintre copii se îmbolnăvește și, fiindcă marinarii considerau acest lucru de rău augur, îl aruncă legat în mare. Toate iau o turnură aparte, iar sufletele corăbierilor nu vor mai fi aceleași. Fără să-și dea seama, ei se îndreaptă către moarte, însă momentul trecerii către ea nu-i este cunoscut niciunuia. Ei realizează că au trecut în alt timp și că trupurile lor au dispărut numai când stau înaintea altor corăbieri, care nu îi văd. Ei înșiși, cu tot cu barca lor, au devenit imateriali.

Corabia nu poate fi văzută decât de cei care au înfăptuit ceva însemnat, iar ieșirea din ea este pedepsită cu realitatea diabolică. Dacă ne întrebăm de ce povestitorul împarte lucrurile astfel, răspunsul e simplu: vârsta după care tânjește el îl face să vadă realitatea așa cum doar basmele îngăduie să fie înțeleasă – redusă la esența binelui și a răului. În plus, bătrânul e convins că, dacă intră în barcă din nou, fentează timpul și redevine copil. Până la urmă, acesta este sensul vieții sale, dar și farmecul întregii povești. Toată convingerea lui de a se reîntoarce se topește în privirea lui către mare din final – nu e niciun mister de dezlegat, toate trebuie crezute și trăite: „… pe lumea aceasta, multe lucruri sunt de nepătruns pentru mintea omului. Lucruri bizare, nemaipomenite, incredibile, fantastice. Și viețile noastre sunt pline de ele, și tocmai aceste lucruri și întâmplări ne fac anii pe acest pământ interesanți, ca noi să nu ne plictisim. Tocmai aceste lucruri și întâmplări ne preschimbă viața într-o aventură nesperată. Iar povestea mea deapănă tocmai o astfel de aventură, tânărul meu amic”.

Chiar dacă dorul după corabie nu-l va mai părăsi vreodată pe povestitorul nostru, în simplitatea ei, cartea nu ne lasă să trăim prea mult suspans. Întoarcerea se petrece în cele din urmă, lăsându-i lui Fonchito locul celui care privește cu nostalgie marea. Timpul corabiei a rămas același, iar bătrânul și-a transformat istoria în poveste ca să poată să-și ispășească vina de a fi căutat să cunoască lumea de afară: „Eu am îmbătrânit, însă nu am pierdut nicicând speranța că tovarășii mei îmi vor îngădui la un moment dat să mă alătur lor, să-mi reiau locul printre ei. Dar poate că încă mai trebuie să-mi ispășesc păcatul curiozității, cel care m-a îndemnat să părăsesc corabia copiilor ca să cunosc lumea adevărată. Acum, că am cunoscut-o de la un capăt la celălalt, îmi doresc să mă întorc în sânul acelei lumi a fanteziei, a miracolului, a visului, a minunii din care am făcut greșeala să evadez”.

O poveste atât de simplă, în care nici nu ne dăm seama cum cele mai greu de crezut întâmplări se transformă în cele mai firești cu putință. Însă lumea adevărată o vedem odată ce începem să trăim mirarea.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”

Corporalități afective

Multe discuții indigeste (și inutile) au hăituit discursul criticii autohtone atunci când ele au avut ca

Noua smerenie

Proaspăt absolvent al rezidenței literare online „Qpoem”, Vlad Mușat își marca în 2020 debutul editorial cu