Pentru un volum subțire (45 pagini), apărut la o distanță de aproximativ 8 ani față de debutul din Ingluvii (Charmides, 2014), Clinamen e o colecție de texte scurte destul de percutante, care lovesc din plin, încărcate de obsesii, gesturi și imagini ritualice.
N-are cum să fie altfel, pentru că Emanuela Ignățoiu-Sora scrie, de la un capăt la altul, o sinteză bine studiată și minuțioasă a vulnerabilității și-a traumelor care-o alimentează. E aici o poezie a temelor mari, grave – boala și moartea își dispută în mod egal teritoriul peste tot –, niște texte care ricoșează la tot pasul sub forma unor mici oaze de căutare a echilibrului & vindecare, și care jonglează cu subterfugiile fricii și cele ale precarității. Îi ies bine viziunile astea extatice poetei, se vede că are ochi pentru distribuția formei și arhitectura frazelor, pentru că imaginile pe care le construiește au un soi de frumusețe încordată care erupe în câteva locuri sub forma unor episoade cinematice reconstruite din amănunte tensionate diafane, vagi: „de-am putea să filmăm toate/ obiceiurile înainte să cadă în uitare/ mâna mamei când pune la loc paharele în sufragerie/ vocile amestecate și tari, când tata dă drumul la televizor/ lătratul lui Nero când cere de mâncare/ soarele când se scufundă după munți”, Teama vs. „când eram mici ne lăsam pieptănate/ și capetele noastre atingeau pădurile/ privirile noastre căutau numai în sus: după avioane/ ca după fluturi”, când eram mici ne lăsam pieptănate. Nu e nimic în plus ori gratuit în poezia Emanuelei Ignățoiu-Sora, Clinamen e un volum care vibrează mereu la cote înalte pe o partitură complicată a spaimei, pe care o traduce printr-un discurs extrem de atent la proporții, gândit aproape matematic.
Secvențele de confesiune pură, care distilează frica drept motivul esențial al plachetei, revin periodic, cu o frecvență aproape calculată, sub forma unor definiții tranșante care dinamitează din loc în loc volumul: „Iată frica: un cuțit ce stă să cadă”, Poarta s-a deschis, a spus vs. „Iată frica, un pumn în stomac/ iată inocența avioanelor care strivesc turnuri/ albeața lor nesfârșită ca dimineața din vamă când ne-am sărutat/ dragostea ca arsură pe pielea curată a lumii/ inocența pasajului de la unirii înainte să tropăie oamenii/ când încă e posibil să ignorăm întâmplările de la suprafață”, Iată frica vs. „Frica:/ un sucitor cu care spargi oase/ o felie de pâine pe care întinzi magiunului/ avionul ca un sfredel în plămânul lumii”, Doamna Jura mă așteaptă. Simple, stilizate & dozate, însă, cu precizie inginerească, textele ei construiesc un univers coerent pe marginea convulsiilor pe care le traduc, personal și ușor de recunoscut, cu toate că nu pun la bătaie un instrumentar nou.
De la debut și până acum, Emanuela Ignățoiu-Sora și-a rafinat viziunea poetică, iar Clinamen e un volum care merită citit pentru radiografia rapidă și solară a fragilității pe care o propune la capătul acestui proces.
În toată odiseea asta apăsată, în care vorbesc cu multă luciditate despre boală, moarte & co., poemele Emanuelei Ignățoiu-Sora au o încărcătură extrem de personală și reușesc să își configureze o mitologie proprie reușită, una în care biografia, detaliul convulsiv și reflecțiile „convalescente” dau un volum de o fosforescență a fricii, exploatată în câteva poeme vizionare care rămân multă vreme în cap, cum e cazul Prologului care deschide volumul: „Am 4 ani, poate nici pe-atât, sunt îmbrăcată prea gros pentru o zi toridă de vară și doar cu o clipă în urmă, înainte să mă fi prăbușit în mijlocul drumului eram întreagă, și mama și tata și grădina în care făceau fânul erau topite în mine ca o magmă. Căldura urcă în fuioare și înghite zgomotele pădurii. Eu stau întinsă în liniște și privesc în sus, spre albia răsturnată. Mama și tata au rămas în grădina dintre mesteceni, răsucind fânul de pe o parte pe alta. De acum ei vor fi mereu acolo, în ziua aceea de vară. Vor purta rochii ușoare & pantaloni scurți, iar urciorul cu apă va rămâne proptit de plopul din creastă. Viețile lor vor continua netulburate și doar eu voi fi de-acum în afara drumului, cu timpul și moartea înfipte în mine. Suspendată, cum sunt, deasupra corpului rămas mic, ochii mi se deschid larg, tot mai larg. Sunt lucidă și separată de tot ce îmi e drag; de acum știu că atunci când mă voi ridica, când îmi voi scutura hainele de praf, când mă voi duce spre casă și voi deschide poarta – fiecare gest va fi o dată, o singură dată. Timpul se va răsuci în mine ca o cange și moartea va sta mereu deasupra mea. Frica mă prinde de gât.” Atmosfera asta de neliniște și stare apăsată, bântuită de încercarea de exorcizare a traumei personale, constantă în volum, e ceea ce definește versurile astea. Scurt: de la debut și până acum, Emanuela Ignățoiu-Sora și-a rafinat viziunea poetică, iar Clinamen e un volum care merită citit pentru radiografia rapidă și solară a fragilității pe care o propune la capătul acestui proces. Pentru că am impresia că schița asta biografică convulsivă și pe alocuri cu tentă socială, boala și ticurile ei, moartea și conviețuirea cu precaritatea, cicatricile nevindecate etc. și, în general, tot repertoriul ăsta încordat care se citește în volum, e rezultatul unei ecloze prelungite. Nu-i ușor să scrii despre temele astea, mai ales fără să te repeți, dar Emanuela Ignățoiu-Sora o face cu un echilibru aproape perfect și-i iese de aici o criză a interiorității executată cu brio.
