/

Vremea tatălui
(fragment)

Editura Polirom vă prezintă un fragment din romanul Vremea tatălui de Petre Barbu, care va apărea în curând în colecția Fiction Ltd.

716 vizualizări
Citiți în 11 de minute

Alecu Ancuțescu își poartă greu cei aproape 60 de ani. Lumea lui îl dezamăgește și îl înspăimântă, iar violența i-a devenit, pe negândite, firescul. Nici nu mai știe de când Larisa, soția sa pe care odată a adorat-o, e o alcoolică veșnic arțăgoasă ori de când Oana, fiica lor de 15 ani pe care o iubește nemăsurat, s-a lepădat de orice afecțiune filială față de el. Egreta Office, clădirea de birouri unde e paznic și refugiul lui de 15 ani încoace, a rămas singurul loc în care mai poate să simtă că nu e pe de-a-ntregul ratat. Dar într-o zi Larisa dispare, iar Alecu, încercând să se salveze pe sine și să-i salveze pe ai săi, își disecă viața și fricile căutând răspunsuri izbăvitoare, în mijlocul unor accese de nebunie ce par să-l îndepărteze de eliberarea dorită. Ce anume îi ține împreună pe membrii familiei sale disfuncționale și cum se face că nașterea copilului i-a înstrăinat pe unul de altul? Cum își mai poate răscumpăra el viața când trecutul s-a transformat acum într-o amenințare? Povestea lui Alecu Ancuțescu depășește granițele unui roman de familie, reușind să oglindească o societate canceroasă a anilor nesiguri din preajma aderării României la Uniunea Europeană.


După trei săptămâni de la sosirea primului lot de clienţi, numărul internaţilor a atins o sută, aşa încât am ieşit în faţa Egretei şi am împărţit toate jetoanele din borcan, cu empatie şi atenţie, celor care veniseră cu „trimiteri“ de la Silviu, încurajându-i să-şi aştepte rândul, să se instaleze în jurul Egretei, unde doreau, cum puteau, aveţi un pic de răbdare! Astfel, pe măsură ce clienţii părăseau Egreta, minune!, pupându-mi mâna, unii dintre ei dorind să mai stea, dar le atrăgeam atenţia că ocupau pe nedrept locul unui suferind şi că n-are să mai primească gratis mâncare de la serviciul de catering angajat de Silviu, alţi clienţi intrau, pe baza jetoanelor împărţite în prealabil, în fiecare zi, după ce le legam brăţările şi-i ştampilam. Am văzut multe mâini descărnate, învineţite de perfuziile din spitalele în care fuseseră internaţi, de mi-a venit să-i ştampilez pe frunte, dar am respectat procedura. Am reuşit să „optimizez“ fluxul de clienţi, intrări şi ieşiri, mai ceva decât un expert contabil, ar fi murit de ciudă Hortensia dacă m-ar fi văzut cum mă descurcam, dar nu mai dădusem pe-acasă de multă vreme. Ordinea pe care mi-o ceruse Silviu cu severitate am înţeles-o mai târziu, când m-am trezit singur pe lume, descurcă-te, evanghelistule! Clienţii şi însoţitorii lor soseau nerăbdători la Egreta, de parcă ar fi dorit să intre la supermarket, să-şi aleagă un detergent sau un iaurt şi să iasă gata vindecaţi, sănătate! Am făcut mari eforturi să le explic procedura, o dată, de două ori, de câte ori a fost nevoie, clientul are întotdeauna dreptate. Cei mai mulţi au înţeles, instalându-şi corturile, saltelele, televizoarele portabile, chiar şi grătarele cu cărbuni. Curtea Egretei adăpostea o mare sărbătoare câmpenească. Sărbătoarea aşteptării.

În primele zile în care etajul trei al Egretei a atins capacitatea maximă, am fost foarte tulburat de bolile care năvăliseră peste mine: tuberculoză, lepră, tromboze, cancere de tot felul, encefalită, paralizie, dădeam din cap cu o atitudine empatică, parcă toate bolile lumii se strânseseră în Egreta, dar clădirea rezista. Nu mi-a fost deloc uşor să aud urlete de durere. Abia mă mişcam cărând căldările cu apă din Fântâna lui Orleanu, bună apă, luaţi şi beţi! Am băut şi eu nişte apă, dar nu din cauza apei mi-am revenit, ci pentru că plânsetele, vaietele, zbieretele celor de la etajul trei şi înjurăturile, ameninţările şi minciunile celor care aşteptau să intre s-au transformat miraculos în nişte mingi de tenis care se loveau de creierul meu ca de un perete. Clienţii jucau la perete, iar eu eram peretele suferinţelor. Plângeau la peretele meu. Puţin îmi păsa de ameninţări, te dau pe mâna Poliţiei, şarlatanule !, îmi păsa prea puţin de minciunile rostite cu aroganţă, avem trimitere de urgenţă ! (Silviu nu emitea „urgenţe“), nu eram curios să asist cum îşi vindeau jetoanele cu numerele mai mici şi nici banii care se plăteau pentru a obţine un loc mai în faţă, întorceam spatele când se luau la bătaie, la un moment dat au vrut să facă o asociaţie a clienţilor, care să le apere drepturile (în faţa cui ?), dar ideea a fost abandonată, eram nesimţit la plânsul unei mame a cărei fiică se zvârcolea de dureri, vă rog să aşteptaţi, o să vă vină rândul!, am refuzat şpăgile de mii de euro pentru a favoriza intrările peste rând, sunt evanghelist, cum, dracu’, să iau şpagă ?, respectam procedura, căram apa din Fântâna lui Orleanu, toţi mă vedeau cum mă implicam, cu pasiune, cu înţelegere, munceam zi şi noapte, nu simţeam oboseala pentru că beam apă. Au murit destui oameni în curte, aşteptând să le vină rândul în Egreta. Nu m-am simţit vinovat. La cimitirul din apropiere, deschis permanent, nu erau necesare jetoanele. Nu ţineam numărătoarea morţilor, dar ceream să fie adus preotul. Singur, făcând ordine înăuntrul şi în jurul Egretei, am simţit că sunt în centrul lumii, minune!, nu pentru că eram un comandant de oşti sau liderul unei superputeri economice, ci pentru că trăiam în mijlocul durerilor omeneşti. Devenisem un om puternic, pentru că trăiam singur în durerea lumii. Şi cu această putere puteam să fac ordine în lumea mea, aşa cum îmi ceruse Silviu. Aşa am crezut, că eram puternic, dar m-am înşelat.

Veştile despre apa din Fântâna lui Orleanu şi internările în Egreta s-au răspândit ca fulgerul în lume. Într-o noapte, maşinile televiziunilor de ştiri au năvălit din lizieră, într-un lung convoi. M-au speriat mai ales antenele de satelit uriaşe, montate pe caroserii, şi luminile farurilor care m-au înconjurat fără scăpare. Reporterii au dat buzna în curte, călcând peste corturi şi saltele, căutându-l în haită pe şeful, adică pe mine, evanghelistul-şef Alecu, şi, când m-au descoperit şi au pornit într-o goană înfricoşătoare, Silviu, prietenul meu a răsărit ca din pământ, probabil fusese avertizat, le-a ţinut calea şi i-a oprit:

— Mergeţi şi spuneţi cele ce aţi văzut şi cele ce aţi auzit: Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte, cum a lăsat scris apostolul Matei.

Petre Barbu (n. 1962) este jurnalist, scriitor, dramaturg. Absolvent al Facultății de Mecanică din Galați (1988). A debutat editorial în 1993 cu volumul de nuvele Tricoul portocaliu fără număr de concurs. A publicat apoi romane (Dumnezeu binecuvântează America, 1995, 2016; Ultima tresărire a submarinului legionar, 1998; Blazare, Polirom, 2005; Marea petrecere, 2014), nuvele (Până la capătul liniei, 2012; Cățărarea în cer, 2017; Delegatul lui Petre, 2021), publicistică (Primul an de publicitate, 2013; Primul an de marketing, 2019) și teatru (Teatru, 2003; Puterea a șasea, 2020). Câteva dintre piesele sale au fost distinse cu premii și nominalizări la concursurile UNITER (Dumnezeu binecuvântează America; La stânga tatălui; Tatăl nostru care ești în supermarket; Masa puterilor noastre; Delegatul; Sufletul pereche ș.a.), multe fiind montate de Theatrum Mundi din București, Teatrul Național din Târgu Mureș, Teatrul Foarte Mic și Teatrul de Comedie din București ori produse de Teatrul Național Radiofonic, Societatea Română de Radiodifuziune sau Televiziunea Română. Romane ale sale au fost traduse în sârbă, bulgară și slovenă.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Avanpremiere”

Sevraj
(fragment)

Editura Polirom vă prezintă un fragment din romanul Sevraj de Liviu Surugiu, care va apărea în

Ventrilocul
(fragment)

Editura Polirom vă prezintă un fragment din romanul Ventrilocul de Corin Braga, care va apărea în