Suspendată între visare și trezie, lumea în care Fulviu Friator, un tânăr solitar având stranii talente de ventriloc, plonjează odată cu moartea părinților săi este un abis al incongruențelor și al absurdului. Chinuit de apariții grotești și coșmaruri lipsite de logică, Fulviu o întâlnește pe Luiza Textoris, iar cei doi se văd aruncați în mijlocul unor drame de familie ce le reorientează destinele, riscând să-i aducă în pragul nebuniei. Nevoiți să-l înfrunte pe demonul viselor, să discearnă între real și închipuire și să învețe cum să controleze imaginile terifiante care îi bântuie, cei doi pornesc într-o călătorie de refacere a legăturilor cu trecutul familiei, descoperind, totodată, cine sunt cu adevărat. Totuși, nici măcar amintirile nu par să mai corespundă întâmplărilor evocate, întrucât devin prizonierele unui univers ale cărui planuri temporale sunt înghițite de malaxorul unor conștiințe fragmentate. Tulburător de lucidă chiar în delirul pe care îl înregistrează treptat, narațiunea se țese ca o plasă de întrebări fără sfârșit, alimentând angoasa devoratoare și reflectând, ca într-o oglindă crăpată, frânturi dintr-o realitate fisurată tocmai în punctele sale de convergență cu oniricul.
Fulviu sări în picioare, ca muşcat de un scorpion. Surpriza era atât de mare, încât reuşise să învingă cu un fulger de adrenalină amorţeala de copac mort a trupului. Tremurând din toate încheieturile, atât din cauza efortului prea brusc de a se ridica, dar mai ales din cauza a ceea ce i se întâmpla, privi îngrozit împrejur. Nu se mai afla la sanatoriu, ci într-un spaţiu închis, dreptunghiular, cu o uşă de tablă la picioare şi un şir de patru plăci de beton suprapuse, fiecare înaltă cam de o jumătate de metru, pe peretele din partea stângă. Când întoarse capul, pe zidul de la căpătâi, în dreptul plăcilor de beton văzu un şir de patru portrete rotunde, îngălbenite de vreme, prinse în lac, cu nume sub ele.
Era în cripta familiei Knall, unde îl trimisese Luiza. Cum ajunsese aici? Ce se întâmplase? Cum era posibil? se întreba, simţind că nu poate controla valul de panică ce urca tot mai sus în el.
Cu mişcări nesigure, zgâlţâindu-se ca de friguri, deschise uşa, care din fericire nu era încuiată, cu un zgomot de fier ruginit târâit pe ciment şi ieşi în pragul unui mic cavou. Bănuiala nebună, pe care nu ar fi dorit-o nicicum adevărată, i se confirmă: se afla în micul cimitir din Clusium. Crucile albe, de piatră, unele acoperite de plante agăţătoare, se înşiruiau pe aleea ce ducea în stânga şi în dreapta, străjuind fiecare câte o dală mare de mormânt. Era o după-amiază mohorâtă de noiembrie, nu ploua, dar norii cenuşii de fontă atârnau greu sub cer.
— Uite, mamă, un zombi! se auzi o voce de copil în stânga.
Un băiat cu o stropitoare într-o mână, ţinut de mâna cealaltă de o femeie în haine şi broboadă neagră, arăta spre Fulviu, care privea dezorientat în jur, cu părul vâlvoi şi ochi haotici. Femeia îi aruncă o privire piezişă, săltă buchetul de flori din mâna dreaptă, ca să-l apuce mai bine, şi-l trase după ea pe copil, certându-l în şoaptă:
— Nu e frumos să vorbeşti aşa despre oameni.
Fulviu îi lăsă să se îndepărteze, apoi, dârdâind în continuare, porni împleticit pe alee spre poarta cimitirului. Nu ştia ce vrea să facă, dorea doar să se depărteze cât mai repede de locul acela. „Oglinda!“, îl bâzâi un gând. Ce oglindă? De asta îi ardea lui acum? Cum să scape din grozăvia asta? „Nu uita oglinda!“, îl înţepă din nou un gând, până când Fulviu înţelese în sfârşit că îi vorbea vocea interioară a lui Anir.
— Tu eşti? întrebă el, revenindu-i parcă ceva ordine în idei. Tu ai înţeles ce mi s-a întâmplat?
„Da, e simplu. Te-ai trezit în poziţia geamănă.“
— Nu se poate, protestă Fulviu, aşa ceva nu este posibil. Înseamnă că încă visez. Nu e aşa că visez şi călătoresc în vis?
„Nu visezi, te-ai trezit“, insistă enervant vocea.
— Cum să mă trezesc? se panică şi mai tare Fulviu. Nu aici m-am culcat. Nu se poate să mă aflu aici. Numai dacă nu sunt somnambul…
— Uite, mami, se auzi din nou vocea băieţelului, nenea vorbeşte singur.
Femeia în negru curăţa buruienile de pe un mormânt acoperit cu pământ. Pusese florile într-o cutie de vopsea ruginită, sub cruce, iar băieţelul începuse să le ude cu stropitoarea, dar se oprise cu ea în aer, uitându-se la Fulviu ca la un nebun amuzant.
— Sst, îl admonestă din nou femeia pe copil, nu e frumos să râzi de durerea oamenilor.
— Are dreptate, sunt nebun, trase Fulviu concluzia, simţindu-se uşurat că găsise explicaţia pentru călătoria lui incredibilă.
„Ai venit după oglindă“, îi atrase atenţia vocea interioară.
— Bine, cum spui tu, se resemnă Fulviu şi se întoarse la cavoul familiei Knall.
