De la debutul din 2017 și până la Zgardă litere, volumul cu care a revenit în poezie anul ăsta (Curtea Veche), poezia lui Ovidiu Komlod n-a fost supusă unor mișcări tectonice prea radicalizate. Vorbeam despre primele lui texte ca fiind remarcabile mai ales prin subtilitatea & rafinamentul derapajului personal, pentru că era acolo o poezie extrem de intimă în căutările ei, una care miza pe o profunzime a sondajului psihologic și pe o sintaxă incisivă, „inundată” la tot pasul de tonuri sarcastice și detalii (auto)ironice.
O astfel de explozie a interiorității se poate recupera și-aici, însă, tot o poezie a crizei supusă unui regim convulsiv se citește și în recent-apăruta plachetă a lui Ovidiu Komlod. Cam tot volumul echivalează cu o odisee personală și socială condescendentă, un exercițiu spumos pe marginea unui cult al personalității pe invers, în care poetul își explorează dinamica intimistă, în tot spectacolul ei dezolant, cu mult elan. Executate cu o aparentă detașare, dar punctate și printr-o nostalgie bine mascată peste tot sub forma observației incisive care „atacă” fără drept de apel orice-i prinde în cale – de la filtrul negativ prin care e trasă direcția societății contemporane, pentru că Ovidiu Komlod e aici, mai mult decât la vremea debutului, un excelent „cronicar” al degringoladei sociale, la gesticulația anti social media, dar practicată din interior, din comoditatea propriului „adăpost” virtual (hăituit de toate „păcatele” tehnologiei, complet alienant, în orice caz), la radiografie biografistă și consemnare nihilistă –, poemele astea au voluptatea sarcasmului și a „supliciilor” cotidiene.
Cel mai bine se vede toată resurecția asta malițioasă în textele care stilizează cu multă energie detractoare euforia aparențelor de zi cu zi, mai ales într-un poem ca Facebook. viața ca o paradă: „nu mai rămâne decât statul pe fakebook totul a/ fost trăit nu se întâmplă nimic urmezi cursul/ aproape teleghidat// câte o răbufnire de tinereţe la intervale neregulate îi poţi/ găsi repede un model si o scuză am fost acolo am văzut aia/ nu am văzut e plin de talente ca de scorbut// ai vrea să nu mai primeşti notificări despre evenimente pe/ cine interesează de fapt că Y a reuşit în viaţă/ din pură întâmplare sau ghinion pentru altul şi câte/ proastele dispoziţii// gogoaşa prost umană:/ familie copii loc de muncă maşină fakebook// lasă că nu ajung vieţile să citim cărţile/ nu ajung zilele să scrolăm feedul în căutare de vechituri să/ ştim ce-au făcut alţii mereu alţii dinte pentru dinte. Like/ pentru like.// noutăţi care nu ne interesează/ şi pentru că nu ne interesează/ încep subit să ne intereseze./ oricum. dacă îţi baţi joc de nefericirea altuia/ vei fi făcut răutate mică./ îmi vine să scriu toate astea pe fakebook/ s-aştept inimile să curgă/ literaţii stau pe fakebook îşi pierd unii altora vremea se/ vaită de soarta ingrată şi-o distribuie cu nesaţ/ chestia aia aşa şi pe dincolo ghemotocul/ de neputinţă şi narcisism cronic îi vezi cum îşi/ laudă ca la uşa îngustă a cortului realizările lor/ mai ceva ca nicicum.” În stilul ăsta belicos, poezia lui Ovidiu Komlod proliferează în verva ei frazeologică, înaintează cu multă causticitate pe traseul ei demistificator. E multă notație lucidă aici, subtilă sau nu, după caz, dar activată mereu în direcția punctării derapajelor de orice fel, nu doar pe cele proprii. Așa încât atenția pentru felul în care își regizează toată „defilarea” asta ceremonioasă printre volutele existențiale sumbre n-are cum să fie trecută cu vederea. Toată evoluția asta vitalizată a unor poeme care acuză tocmai devitalizarea generală (și pe cea personală, nu-i vorbă) e structurată sub forma unei coregrafii a virilității limbajului. E o temă de care Ovidiu Komlod părea să fie interesat și în primul volum, dar care aici dinamitează pur și simplu textele, suspectabilă fie și prin simpla organizare a lor – printr-un artificiu lingvistic structurat în 3 secțiuni, „Malom”, „Omfal”, „Alean”.
Aș zice că Zgardă litere e, până la urmă, mai mult o aventură verbală, de limbaj, sau oricum, una care intră în competiție cu aceea a fervorii identitare – cu rol greu în poezia asta, nu îl contestă nimeni – și pe care-o acaparează de la un capăt la altul. Nu că n-ar fi aici în prim-plan și-o „exorcizare” a ritualurilor personale de zile mari (și sociale, din loc în loc), rulată cu mult entuziasm în traiectoria ei depresivă, doar că textele par că jubilează mai degrabă prin cum zic, decât prin ce zic. Mi se pare că discursul convulsiv textelor ăstora e mai mult un caz de nevroză verbală cronicizată, ridicată la rang de temă principală, și doar apoi unul al sondării existențiale. E semn de maturitate, oricum, al poeziei lui Ovidiu Komlod, care jonglează cu multă lejeritate între registre, le modelează după bunul lui plac și pastișează lejer din postura unui troll postuman mizantrop; Vechea sinceritate a poemelor beznei e doar un exemplu pentru verbiajul și aluzia livrescă din poezia din Zgardă litere, dar World Wide Web surprinde și mai bine euforia asta a frazei care punctează liniile tensionate de pe retina poetului: „ţi-ai văzut şi tu visele. gâtuite reduse la nuanţe de alb-negru în/ acest imperiu al nedreptăţii s-au perindat gene durabile raţii/ abile date de-a dura generaţii îndurătoare de dictatori/ înfăşurate pe şase continente ca o spirală de adenozin trifosfat/ la rădăcina codrilor de mangrove în poienile virgine de pe/ planeta condamnată la nedescoperire de orice specie avansată/ izbelişte. simpla noastră prezenţă. şi de am sta nemişcaţi în/ faţa unei candele stinse pentru o mie de ani.// te uită mai bine la creştetul mamei o singură zi repetată la/ infinit ucisă mereu din alte unghiuri ascultă. nu trece timp/ celulele astea se degradează pentru că nu-s făcute ca lumea/ comasate aiurea de mântuială întâmplător/ ce dacă-n alt univers cuantic te chiar naşti ca să trăieşti/ nu tu relativitate nu tu planete pline de gropi/ nu tu necropolă pentru sălbatici/ nu trece timp/ locuri de veci înfundate-n ciment carii smulse cu forceps// înaintemers/ te uită mai bine la breaking bad plin se poate/ trăi după ce afli că n-ai multe/ simplu. concis. ce ţi-e o zi ce ţi-e o viaţă de/ om cu toţii acolo în faza fantastic de terminală/ din start infectaţi fără scăpare cancerul vieţii/ ne atinge pe toţi nu se revoltă mai nimeni ca şi/ cum asta ar fi starea de fapte normală să/ mergi înainte ca boul ca şi cum n-ai şti că/ într-o bună zi tot se va termina rău”. Intervențiile astea sentențioase, cu rol de „amendare” definitivă a stării de fapt, sunt definitorii pentru tot proiectul confruntativ al lui Ovidiu Komlod.
Câștigul volumului ăstuia e felul în care reușeşte să vorbească despre lucruri în general destul de serioase, cu o consistență oricum tensionată (mai ales în poemele de recuperare biografică), cu aerul unor salturi grațioase și aproape parodice. Dramatismul poeziei lui, dacă e să îl numim așa, e cu atât mai evident cu cât e pus în valoare prin bufonerie și ascuțime verbală ludică, chiar dacă pe alocuri își mai temperează din pornirile astea, fără să abandoneze de tot jocul formelor (așa cum se întâmplă în Zgardă, epopeea intimistă care închide placheta). Altfel, un volum construit cu inteligență, cerebral și cu o regie foarte controlată a emisiei, care vorbește la obiect despre tot ce-i rău azi pe dinafară și ce nu merge bine nici în interior. Aproape cu un iz de bilanț, aș zice, dacă Ovidiu Komlod n-ar fi suficient de abil în tot demersul lui încât să-și mascheze singurătățile, obsesiile & contabilitatea personală melancolizată care se citesc discret în subtext printr-un vârtej poetic dedicat în totalitate explorării posibilităților limbajului.
