Cireșe amare

Întotdeauna am să te iubesc, întotdeauna în păcat și în rușine, dar întotdeauna. Pentru că iubirea nu e ceva ce ai și dacă vrei nu-l mai ai. Cînd se lipește iubirea de tine nu te lasă, mă, nu te lasă, stă acolo ca o piele care te ia și te ascunde, așa cum ascundeau ai noștri grîul în pămînt cînd dădeau turcii, așa e iubirea, Magdaleno...

911 vizualizări
Citiți în 29 de minute

— Sînt Alfred Petala, fratele lui Calistrat.

Cineva spuse asta şi toată lumea tăcu. Şi Nastasia Calimenti, şi Petruţ Tomac, şi Iancu Pohljama… Își aruncară tăcerea unul altuia și așa, rotită prin tot felul de guri, aruncată pe după gîturi firave, pe care pufușori gălbui se ridicau precum respirația pămîntului în diminețile de toamnă, încercuind mijloace strînse în corsete ori înfășurîndu-se în jurul mîinilor diafane prinse în brățări de argint, trecînd de la un bărbat la altul, de la o femeie la alta, nevorbirea ajunse în cele din urmă în fundul sălii, în spatele divanului, unde, cu privirile duse dincolo de fereastră, Magdalena Ghica, ea, chiar ea, scormonea cu lingurița într-o farfurioară cu dulceață de cireșe amare. Și odată ce liniștea o ajunse, cuvintele aceluia i se strecurară prin urechi, unde făcură lichidul din urechea internă să vibreze, iar vibrațiile curbară perișorii celulelor senzitive și acestea trimiseră semnale electrice la baza creierului, apoi la cortex.

— Sînt Alfred Petala, fratele lui Calistrat, auzi și Magdalena Ghica, și atunci se întoarse.

Mai întîi căzu farfurioara. Încercînd să țină pasul cu ea, se grăbi apoi, spre podelele lustruite cu ceară, lingurița. Apoi dulceața.

În pragul ușii stătea Calistrat, Calistrat Hadîmbu, iubitul ei Calistrat, cel care murise cu trei zile în urmă, într-un han de la marginea Bucureștiului.

Cinșpe oameni au văzut cum Raul Colentina a înfipt cuțitul în Calistrat. Cinșpe oameni au jurat pe ce aveau mai sfînt că așa s-au petrecut lucrurile. Omul din pragul ușii nu putea fi Calistrat Hadîmbu.

Alfred Petala, fratele lui Calistrat, într-adevăr nu putea fi Calistrat. Deși alți douăzeci de martori, care stăteau prinși în liniște precum cireșele amare în siropul din dulceață, ar fi putut jura pe ce aveau ei mai sfînt, sau mai drag, sau mai rîvnit, că el stă în ușă, Calistrat Hadîmbu, ăl de murise.

— O caut pe Magdalena Ghica, mai spuse bărbatul priponit în prag.

De parcă mai era vreun dubiu cine e ea, Magdalena Ghica. De parcă nu se făcuse deja un culoar de la el pînă la ea. De parcă privirea ei, care trecea de la farfurioara spartă de podea la bărbatul din ușă, nu spunea ca să audă și pietrele din fîntîna de-afară: „Sînt Magdalena Ghica, ultima iubită a lui Calistrat. Cred că ultima.”

Așa s-au întîlnit și s-au cunoscut Alfred Petala din Vizireni, fratele lui Calistrat Hadîmbu, și Magdalena Ghica din Lugoj, ultima iubită a lui Calistrat.

Apoi:

El o privi în ochi, cu ochii ăia ai lui care sorbeau cuvînt cu cuvînt povestea bunicului său Constantin despre străbunicul Constantin Vizireț, care era potcovar în Vizirenii Buzăului, și despre ziua aceea de Sfîntul Constantin cînd omul se cinstea cu niște prieteni și, mai ales, despre cum a apărut prin colbul drumului un grec, care s-a uitat la Vizireț, la șorțul lui de potcovar, la potcoavele din potcovărie, și a zis: Kalimera, kir Petala!

Pe cheflii i-a umflat rîsul atunci și-au rîs de străbunicul Constantin și-a doua zi, și a treia, și luna ailaltă… pînă au venit ploile, pînă s-a făcut frig și a înghețat și drumul, și potcovăria, și vreo doi dintre ei, de-a trebuit să-i îngroape în dulapurile de haine, că n-a vrut nimeni să le facă sicrie în care să încapă așa cum i-a prins pe ei înghețul, crăcănați de parcă se căcaseră pe ei și cu brațele rășchirate de parcă ar fi vrut s-o prindă de ambele buci pe Ioana Solovăstru ce-i al tău e și al nostru, și hliziți de parcă chiar ar fi prins-o. Pînă la urmă așa i-a rămas porecla potcovarului din Vizireni și nimeni nu l-a mai strigat altfel decît Constantin Petala, și chiar de-l mai striga uneori cineva altfel, pe dată își amintea de gurile rînjite ale celor îngropați în dulapurile de haine, guri care strigau veșniciei, de-acolo din Vizirenii Buzăului: Petala, băăă!!!

După două generații, un flăcău de-al locului, plecat la oaste, Gheorghe Hadîmbu pe numele lui, s-a întors în sat șchiop, fără un ochi, rănit la asediul Silistrei, și n-a știut nimeni cum s-a făcut că fata a mică a popii Izbașu, Caterina, a fugit cu șchiopul și a rămas și cu prunc, un băiat pe care l-au botezat Calistrat, că tare-i mai plăcuse lui Gheorghe în armată, chit că-și lăsase pe-acolo frumusețe de ochi și vlaga unui picior. Nici restul lui n-a fost mai cu viață, că după numai cinci ani, Gheorghe Hadîmbu a ieșit pe poartă, cu ăla micul, Calistrat, uitîndu-se în urma lui, și nu s-a mai întors. Așa a rămas Caterina singură și cu un copil de tată nici mort, dar nici viu. Numai că popa Izabașu nu era el degeaba popă, i-a găsit repede un bărbat, pe Iorgu Petala, băiatul lui Anghelache și nepotul lui Constantin. După numai un an a apărut pe lume Alfred, fratele mai mic al lui Calistrat, Alfred Petala, băiatul lui Iorgu și nepotul lui Constantin, primul nepot al lui Constantin care semăna cu el, mai ales la ochi îi semăna.

Ei, cu ochii ăia o privi Alfred Petala pe Magdalena Ghica, cu ochii ăia care l-au văzut pe frati-su, Calistrat, plecînd din Vizireni, care l-au plîns în geam, așa cum, la vremea lui, Calistrat l-a plîns în geam pe taică-su, Gheorghe, obosind să tot privească în linia drumului – cam șturlubatică linia aia, cam întoarsă, cam sucită, cam ca pișatul boului, cum zicea popa Izbașu, bunică-su după mamă, drum pe care l-a numit de-atunci Drumul lui Calistrat, ca să nu uite niciodată că vine o vreme în care frații mai mari pleacă și uneori nu se mai întorc, ochi care au plîns în ziua aceea și în a doua zi, și în a treia zi, și în a patra, a cincea, a șasea și în toate zilele a șasea care au urmat, pentru că, pe vremea aceea, Alfred nu știa să numere decît pînă la șase și așa i-a rămas lui în minte, că frati-su Calistrat a fost plecat șase zile, și cînd a crescut, cînd a început să umble la fustele fetelor, le povestea ălora de le tăvălea prin iarba din grădină, și prin fînul din hambar, și pe lavițele din casă, și prin ungherele cerdacului în nopțile cu lună cînd se simțea mirosul de tei plouați de pe drumul Buzăului, le povestea fetelor de fratele lui mai mare care era plecat de șase zile și nu mai știa nimic de el, iar ele îi spuneau Alfred, au trecut șase ani de-atunci, iar el le zicea îndărăt da, șase, șase zile au trecut și deja mă întreb pe unde-o fi și ce-o mai face frățiorul meu, o fi ajuns la Buzău? O fi ajuns la București? O fi intrat în București pe la bariera Colentinei?

Iar Magdalena Ghica îl privi și ea în ochi, în ochii ăia ai lui care-i aminteau de ochii lui Calistrat, și îi spuse așa, cu ochii, cu ochii ăia ai ei care-l priviseră dimineți în șir pe Calistrat cum respiră, și cum doarme, și cum șoptește teiubesc teiubesc teiubesc, îi spuse ea cu ochii lui Alfred Petala, fratele lui Calistrat, că minți, Alfred Petala, minți, că n-a plecat de șase ani Calistrat la București, că știu eu cînd a plecat, cînd a intrat în București, dar mai tare decît asta știu cînd a intrat în mine și mai știu și cum, și de cîte ori, și multe altele mai știu eu, Alfred Petala, știu cum s-a prăbușit Chiotul Răzbunării, știu ce vorbe au umblat și știu cum s-a întîlnit Calistrat cu Raul Colentina.

Acuma minți tu, spuse Alfred Petala, cu ochii spuse, cu ochii ăia care l-au văzut pe Raul Colentina suflîndu-și ultimul aer, văzînd ultimul om, pe el, pe Alfred Petala, cu ochii ăia îi spuse Alfred Petala minți, minți, tu, Magdaleno, deși știa că nu minte, știa că fratele lui, Calistrat, s-a întîlnit cu Raul Colentina, la București s-au întîlnit, într-un han de la marginea orașului.

Și lasă, îi spuse ea, cu ochii, tot cu ochii, las-o așa, dă-o-n mă-sa de întîlnire, că iar m-apucă plînsul, tu știi că eu nu pot să trec pe drumul ăla? Tu știi că eu nu pot să poposesc la hanul ăla? Și tare-aș mai face-o, o dată, o singură dată aș face-o, apoi aș pleca oriunde-oi vedea cu ochii, lăsînd în urmă hanul arzînd, neîntorcîndu-mă nici ca să văd flăcările mistuindu-l, nici să-l văd pe hangiu rugîndu-mă, în genunchi, legat de stîlpul de la intrare, el cu nevasta și cu fetele lui, alea de le bijbocea Hadîmbu cînd trecea pe-acolo, că i-a iubit toate fetele și nevasta, Alfred Petala, frate al lui Calistrat, i-a iubit tot ce-a avut hangiul ăla, nu știu dacă florile din fereastră ori slănina din pod, ori vinul din pimniță să-i fi scăpat, așa era de pornit împotriva lui, pentru că știa că-l adăpostise pe Raul Colentina de fiecare dată cînd el îl așteptase, cînd Raul Colentina îi spusese hai acolo c-am să vin și nu venea, Alfred Petala, nu venea, doar își rîdea de el cu fetele și cu nevasta lui și de-aia i le-a tăvălit prin camere și prin cămări și prin pimniță și prin grădină și-n livadă și-n grajd și peste tot pe unde le-a prins în hanul ăla în care aș mai poposi o dată…

Iar minți, Magdaleno, iarăși minți, eu știu că hanul ăla nu mai este, eu știu că ai fost acolo și a fost ultima zi în care a mai văzut hanul ăla răsăritul, apoi ai venit tu și i-ai dat foc și i-ai legat pe toți și le-ai dat foc și ai plecat așa cum ziceai, că numai asta e adevărat din ce-ai zis, hangiul rugîndu-te în genunchi să-i lași fetele și nevasta, să faci ce vrei cu el, dar să le scapi pe ele, iar tu ai zis, tu ai zis mergeți la Calistrat și spuneți-i că eu v-am trimis la el și mai spuneți-i că mi-e dor de el, pe mine și în mine mi-e dor.

Și de unde știi tu, măi Alfred Petala, ce le-am spus eu lor, de unde știi? Oi fi fost tu pe-acolo, dar nu cred, că nu-mi mai vorbeai acuma, nu mai erai pe lumea asta, îi luminai drumul lui Calistrat, ca toți ceilalți de erau atunci acolo, la han.

Eram la han, Magdaleno, la han eram, venisem să-i iau gîtul hangiului, și fetelor, și nevesti-sii, venisem să pun foc, Magdaleno, să-l răzbun pe Calistrat venisem, dar n-am avut parte, că iubita lui Calistrat tocmai făcea prăpăd, lua vieți și dărîma pereții, Magdalena Ghica, știi tu cum e să rămîi fără răzbunare, Magdo, știi cum e? E ca atunci cînd îți fuge ibovnica de sub tine și o șterge cu știu eu ce prăpădit care dă fîn cailor în grajduri, fuge cu el la capătul pămîntului de nu-l mai află nici ochiul zăganului, adică fuge, Magdaleno, cu tot cu răzbunarea ta fuge și tu rămîi așa, parcă neterminat, parcă fără pieptul drept, de nu mai poți respira, dar cu cel stîng cît să-ți mai bată inima și să te țină-n viață ca să suferi, să te oftici, să-ți pară rău și să te mînii, degeaba să te mînii, tu, Magdo, că nice unde, nice cînd n-o să-l mai vezi pe prăpăditul și-ntr-o zi o să afli că a murit înecat, căzut în gîrlă de beat ce era. Măcar de-l spinteca cineva, cu sabia, cu pumnalul, cu o bîtă sau cu mătărînga… dar nu, Magadaleno, nu, a murit ca un prost ce era, că de-aia se zice pe la noi că prost să fii, noroc să ai. Că mie ce-mi ajută dacă sînt deștept?

Știu, știu, Alfred Petala, știu, că de-aia le-am dat foc atunci și de-aia i-am ucis pe toți, și pe copii i-am dat morții, așa să știi, și toate astea pentru că știam că ești la han, te-am întrebat doar așa, să văz de recunoști, de ești bărbat, măcar pe sfert cît frate-tu, știam că ești acolo să-l răzbuni pe Calistrat și nu puteam, mă, nu puteam să las să se întîmple asta, aș fi rămas eu goală pe dinăuntru, mai goală ca-n serile reci în care Calistrat nu mai e în mine, înțelegi? Înțelegi? Mă durea în burtă că ăla e viu, mă durea în burtă că-s vii curvele alea ale lui, mă durea în burtă că nu-l mai am pe Calistrat în mine dimineața, la prînz și seara… Sau numai dimineața. Sau numai la prînz. Sau numai seara…

Păi, înțeleg, iubire, înțeleg, doar nu de-aia eram acolo? Nu de-aia stăteam ascuns, cu nume de-mprumut, cu haine englezești, cu arme tătărești, vorbind o limbă pe care n-o știa nimeni, n-o știa nimeni pentru că ea nu există, Magadaleno, era limba pe care-o inventaserăm eu cu frati-miu, de-o vorbeam noi înde noi să nu ne-nțeleagă niminea. Eram acolo, Magdo, eram acolo, ascuns și cu alt chip, eram acolo într-o altă limbă.

Și ce făceai acolo, Alfred Petala, ce făceai tu acolo? parcă întreba Magdalena Ghica din ochi, din capul sălii, printre toți ăi de veniseră acolo, în casa Ipsilanților, și Serafița lui Mavrocordat, și Aglăița Ducăi, și Zoe, nu, nu Zoe aia, altă Zoe, dar tot Ghica, și ei, locotenenții, unul și-unul, fii de boieri și domni care au fost. Ce făceai acolo tu, de-a trebuit să pun eu mîna să ucid, de-a trebuit să pun eu mîna să dau foc, tu ce făceai, ce paștele mă-tii făceai de m-ai lăsat pe mine cu păcatul?

Eu te iubeam, frumoasă Magdalena. Eu te iubeam și îmi smulgeam ficații și bojocii, voiam să pier, să nu mă vază nimeni, voiam să mor, iubire, da, voiam să mor. Să mor acolo, lîngă tine, că nu mai puteam trăi cu rușinea de a iubi iubita fratelui meu, pe tine, Magdaleno, pe tine, pe tine, pe tine…

Și-acum mă mai iubești așa, ucigașă cum sînt? Acum mă mai iubești, cînd știi că eu sînt cea care ți-a luat răzbunarea? Acum mă mai iubești cînd știi că încă îl iubesc pe Calistrat și mă doare carnea de lipsa cărnii lui? Acum mă mai iubești, măi Alfred?

Întotdeauna, Magdalena. Întotdeauna am să te iubesc, întotdeauna în păcat și în rușine, dar întotdeauna. Pentru că iubirea nu e ceva ce ai și dacă vrei nu-l mai ai. Cînd se lipește iubirea de tine nu te lasă, mă, nu te lasă, stă acolo ca o piele care te ia și te ascunde, așa cum ascundeau ai noștri grîul în pămînt cînd dădeau turcii, așa e iubirea, Magdaleno, te-nfășoară de nu mai știi de nica și nici de tine nu mai știi și nu-ți dă drumul pînă mori și nici atunci nu știi de te-a lăsat, că n-a zis nimeni pîn-acum că-n moarte s-a lepădat de drag și dor. Ai ucis, Magdaleno? Ai ucis din iubire! Mi-ai luat răzbunarea? Mi-ai luat-o din iubire, din iubire pentru Calistrat, frățiorul meu. M-ai făcut neom? Și ce? Să nu te mai iubesc acuma?! Ar fi ca cum mi-aș rupe ochii din cap și mi i-aș îndesa pe gît, ar fi ca cum mi-aș rupe limba și m-aș spînzura cu ea, ar fi ca… habar nu am ca ce, Măgduțo, că nu sînt bun la plăsmuiri.

Dar la ce ești bun, măi Alfred Petala? La ce ești bun atuncea, de nici la plăsmuiri nu ești? La ce ești bun, Petala?

Să te iubesc pe tine, Magda. Să te iubesc cum te-am iubit cînd prima dată spusu-mi-a de tine Calistrat. Cum te-am iubit cînd ți-am auzit prima dată numele. Și-apoi de cîte ori mi-a zis de tine. De cîte ori mi-a zis cum vă sărutați. Și cum vă iubeați. Și cum vă urgiseați unul pe altul. Și eu de fiecare dată te-am iubit. Mai mult și mai mult și tot mai mult. Cu fiecare petic din pielea ta de care-mi vorbea Calistrat. Cu fiecare oftat din gura ta de care-mi zicea Calistrat. Cu fiecare îmbrățișare a ta, cu fiecare mîngîiere… pe toate le-am știut, Măgduțo, pe toate, toate. Că de-aia te-am iubit. Că te-am avut de mii de ori, că n-a avut el parte de tine cîte nopți te-am visat eu. Că știi ceva? Dintre noi doi, eu și Calistrat, eu te-am iubit adevărat. Eu am fost ăla. Că nu-i iubire mai grea și mai adîncă cum e aia de departe. Așa să știi, Măgduțo.

— Așa să știi, Măgduțo, auziră toți ăia de-acolo.

Şi Nastasia Calimenti, şi Petruţ Tomac, şi Iancu Pohljama, și Serafița lui Mavrocordat, și Aglăița Ducăi, și Zoe, nu, nu Zoe aia, altă Zoe, dar tot Ghica, și ei, locotenenții, și pînă la urmă Magda, Magdalena Ghica.

Și asta fiind spusă, străinul se întoarse-n loc și și-o luă agale pe pietrișul din fața casei, se îndepărtă, ieși pe poartă și se duse.

Și nu mai știu nimeni de el de-atunci. Alfred Petala, fratele lui Calistrat.

Iar Magdalena Ghica rămase acolo, în salon, și ceru înc-o dulceață, că aia veche-i fu speriată de străinul cel ciudat care semăna cu Calistrat Hadîmbu.

În 1978, Michael HAULICĂ a absolvit Facultatea de Matematică, specializarea Informatică a Universității Transilvania din Brașov. A fost programator timp de 25 de ani, apoi s-a dedicat în întregime scrisului. Deține rubrici permanente de F&SF în Observator cultural, Obiectiv Cultural și Ziarul de duminică (suplimentul literar al Ziarlui Financiar).

A debutat cu poezie în 1974 în revista Flacăra. A publicat poezie, proză, articole. Prozele lui au fost traduse în engleză, maghiară, croată, daneză și bulgară. Este prezent în antologiile Motocentauri pe acoprișul lumii (Ed. Karmat Press, 1995), Nemira ’95, Nemira ’96, România SF 2001 (Ed. ProLogos), Quasar 001 (Ed. Media-Tech, 2001), Megaera (SUA, 2005), AtelierKult: povestiri fantastice (Ed. Millennium Press, 2005). A obținut premiile „Dan Merișca“ 1992, SIGMA 2002, Romcon 2001 și 2003, „Mihai Marian“ 2005, unul dintre premiile Vladimir Colin 2000. Omul anului la galele KULT 2005.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”

Zece zile

În a zecea zi, ploaia s-a oprit. Norii cenușii s-au răsfirat și soarele a văzut din

’95

Să vă zic… Nu trecusem pe la tata de mai bine de jumătate de an. Multe

Fiesta

Totul pornise de la o vorbă spusă de soție mai mult așa, într-o doară. „De ce

Happy birthday

1. Ociuc a împlinit azi zece ani. Are aceeași zi de naștere cu mama. În sfârșit,