Întâlniri de lucru sau de afaceri, le spune Mihăiţă. Pun ceva la cale ca să câştige un ban, mă rog, se aerisesc, se hrănesc, se euforizează în timp ce Grigore se lasă preumblat de mai tânărul său prieten prin localuri-spelunci din zona Sfânta Vineri, Sfântul Gheorghe, Lipscani, Centrul Vechi… Cu şaptesprezece ani mai tânăr. La o adică, i-ar putea fi tată dacă l-ar fi făcut la şaptesprezece ani, deh, cu totul alte tâmpenii avea în cap Grigore la şaptesprezece ani… Uneori, totuşi, catadicseşte să-l alinte cu fiule. Ai grijă, fiule, cu cine te-ncurci, pe mâna cui te dai, cât bei şi tot aşa. Cel mai adesea, însă, se vede nevoit să-l aducă la ordine cu jidan împuţit.
O dată sau de două ori pe săptămână se văd, seara, noaptea şi mai cu seamă după miezul nopţii când se încinge tărâţa-n Mihăiţă până să se recunoască, într-un târziu, învins, dovedit de raţia cotidiană de douăsprezece până la douăzeci de sticle de bere Bergenbier, Ciuc, Ciucaş, Bucegi, nu contează, Mihăiţă bea orice, nu e vreun închipuit sau fandosit, măcar că de familie bună, de bună condiţie şi învârtindu-se prin lumea bună. După două-trei noaptea acceptă, în sfârşit, că trebuie să se retragă – ţi-e prea de ajuns, fiule! Grigore mânca-mi-ai pula, m-am îmbătat. Abia se mai ţine pe picioare, acuma-l vezi picând în nas, Mihăiţă, nu fi jidan împuţit, că-ţi dau peste bot până te trezeşti sau nemaiţinându-se deloc, picat iremediabil, Grigore mânca-mi-ai pula, mi-ai dat să beau, ţi-ai bătut joc de mine… Vezi să nu te dai la mama, c-ai stricat-o cu mine. Asta ar fi ultima porcărie, să te dai la mama, după care i se taie filmul şi deopotrivă picioarele. Ecce homo, Grigore, cum îşi bate joc băutura de om.
Cine, cui îi dă să bea? Întâlniri de lucru, de afaceri, sporovăială, beţivăneală şi cară-l târâş pe Mihăiţă prin noapte, prin vânzoleala de lumini a oraşului în căutarea unui taxi în care nu poţi să-l laşi singur, în grija şoferului. Trebuie să-l duci acasă, până la uşă, să-l laşi în faţa uşii şi pe urmă să pleci, să nu care cumva să dai ochii cu mă-sa şi să te pună dracu’ să dai de ea… Mihăiţă locuieşte cu părinţii într-o vilă din zona Televiziunii. Ar putea fi una dintre similitudinile care i-a apropiat, îşi spune Grigore prăvălit peste Mihăiţă pe bancheta din spate a taxiului, şi el tot cu mămica şi tăticu’, după care-şi aminteşte că pe vremea când s-au cunoscut, el, Grigore, stătea la casa lui cu penultima nevastă, cu Elena… Asta a fost în urmă cu nişte ani, mulţi ani, n-ar fi mare lucru să i se rupă şi lui filmul. Ba bine că nu. Grigore îşi încheie escapada puţin după trei noaptea, întorcându-se pe jos de la Televiziune la ai lui, în Balta Albă. La ora asta nu-i metrou sau tramvai, iar taxi nu-şi permite. Degeaba ar căsca gura pentru bani de taxi la Mihăiţă. Destul că-i plăteşte consumaţia, maximum cinci beri, el nepermiţându-şi să se îmbete. Duce o viaţă sportivă, mă rog, Mihăiţă îl plăteşte să-i ţină companie, dar taxiul să-l plătească fiecare din banii lui, ce împuţiciune de om! Jidanu-i jidan şi-n comă alcoolică. Oricât de beat, Mihăiţă ştie câţi bani are-n buzunar şi că n-are cum să-i piardă, dacă Grigore şi-ar lua bani de taxi din buzunarul lui, cum a procedat în câteva rânduri şi a fost mai mare daraua decât ocaua, cu crize prelungi de isterie, Grigore mânca-mi-ai, te ţin după mine ca să mă faci la buzunare? Îţi desfac contractul de muncă. Care contract? Nu fi jidan împuţit, că-ţi dau peste bot până-ţi vine mintea la cap. După ce că nu m-am dat la mă-ta… Aha, nu te-ai dat, atunci nu ţi-l desfac. Da’ să nu te mai prind că-mi umbli în buzunare.
Îşi complică viaţa. Viaţa lui Grigore, şi aşa destul de complicată. Merita, totuşi, efortul, toată tevatura cu Mihăiţă. Ăsta-i omul, Grigore, are nişte relaţii extinse şi îmbârligate pe care tu n-ai fi în stare să le însăilezi nici în trei vieţi. Mihăiţă-i un fel de copil de mingi între presa de opoziţie şi presa puterii, cu multe uşi deschise la partide, la masoni, la oameni de afaceri de diverse calibre, Grigore mânca-mi-ai, trebuie să ştii să te învârţi, dacă nu vrei să mori pe grămada de gunoi, cu sămânţa-n tine, hi-hi-hi… Mihăiţă se-nvârte, o rotiţă în mecanismul sistemului, o rotiţă care ştie să-şi ceară dreptul la viaţă. Printre alte învârteli face oferte şi primeşte comenzi pentru publicaţii ale unor asociaţii şi uniuni de breaslă, firme, comunităţi etnice sau religioase, concepute şi scrise de el şi încă un redactor, care de vreo trei ani e Grigore, şi-n rest un tehnoredactor şi un fotograf. Treabă multă cu oameni puţini, plătiţi rezonabil-meschin, Mihăiţă nu-şi dezminte etnia, cui nu-i convine e liber să plece. Liber de contract. Care contract, Mihăiţă? Nu fi jidan împuţit. El negociază cu beneficiarul şi bat palma fără niciun fel de contract, având oricând oameni disponibili care să lucreze în arenda lui. Nu se plânge, are balta peşte, iar Mihăiţă s-ar zice că se pricepe la pescuit.
Pescar de oameni, cică. Negociază, încasează banii, tocmeşte slugile cărora le face parte după ce-şi opreşte partea leului. Cum negociază şi cât încasează, lui Grigore nu-i dă mâna să întrebe, deşi îi dă mâna să-l sfătuiască, fiule, ai grijă de slugi, e un mare păcat oprirea plăţii lucrătorilor… Uneori, lui Mihăiţă îi place să se laude cu venitul lui total, ce ciuguleşte cu micile lui publicaţii, plus salariul de la ziarul unde-i angajat cu carte de muncă – una peste alta, o sumă de neconceput pentru unul ca Grigore, de patru ori mai mare decât câştigul lui în lunile cele mai bune, când ia cu totul de la Mihăiţă şi de la patronul buticului unde face pe vânzătorul de trei ori pe săptămână echivalentul unui salariu rezonabil. Asta se întâmplă însă o dată la patru-cinci luni. În rest, lungeşte-mi, Doamne, zilele de slugă a buticarului şi a jidanului. Face pe ziaristul şi pe vânzătorul de noapte, tot aşa cum a făcut cândva pe lăcătuşul de construcţii sudate şi cazangiul bătând cu barosul de zece kile până-i sărea basca din cap şi curățând kilometri de broboane de sudură cu polizorul pneumatic. Tot aşa cum a făcut pe sticlarul, suflând în sticlă topită prin ţeavă să-şi spargă plămânii şi tot aşa cum a făcut pe motoristul, specializat-calificat pe sponci în motoare diesel de locomotive, în măruntaiele cărora intra ca-n mină, spoindu-se şi mozolindu-se de ulei şi motorină din creştet până-n tălpi şi tot aşa cum a făcut pe schelarul, căţărându-se cu ţevi de schelă pe faţadele clădirilor ca un veritabil om-păianjen ca să îşi ţeasă pânza de fiare încrucişate-îmbucate şi prinse-n şuruburi. Tot aşa cum a făcut pe soţul Vasilicăi, Elenei şi acum al Cameliei… Fel de fel de experienţe-travestiuri în care a dat să se ascundă, să se rătăcească, să se piardă, să fugă de el însuşi, schimonosindu-se în fel şi chip, primind dilpome de calificare şi certificate de căsătorie. Cu timpul, însă, a pierdut deprinderile acelor meserii şi relaţii de familie care s-au resorbit coborându-i tot mai adânc în carne, amestecându-se cu urmele altor deprinderi din adolescenţă şi copilărie, când a făcut pe boxerul, halterofilul, canotorul sau ciclistul… Lungeşte-mi, Doamne, zilele. I-ar fi plăcut să se laude cu acele meserii şi deprinderi, tot aşa cum Mihăiţă se laudă cu relaţiile şi câştigurile din presă, văitându-se în compensaţie de zgârcenia asociaţiilor, a micilor întreprinzători şi a şefilor de firme prin care-şi rotunjeşte veniturile, dându-i o coajă de pâine şi lui Grigore mânca-mi-ai, şi dându-i totodată speranţa că îl va ajuta să se stabilizeze la un moment dat, cu un salariu omenesc şi carte de muncă la o publicaţie cât de cât răsărită, Mihăiţă, fiule, ar fi şi păcat, meseria lu’ tata, în definitiv, merită să trăiesc decent de pe urma ei… Cerşea ajutor cu oarece demnitate, neavând, se pare, încotro: el n-are disponibilitatea, relaţiile şi nici vârsta lui Mihăiţă, care-l ducea altminteri cu vorba, să aibă răbdare până la toamnă când se vor face angajări şi atunci îl va avea negreşit în vedere pe Grigore mânca-mi-ai…
De trei ani îl avea în vedere. Ecce homo: alunecos, jigodios, mitoman, fanfaron şi, totuşi, indispensabil pentru Grigore. Prin el făcea un ban din meseria părinţilor, la care multă vreme n-a avut acces. Nici îndrăzneală n-a prea avut şi poate că nici tragere de inimă. N-a fost să fie, deh, până i s-a legat ca să-şi complice viaţa cu Mihăiţă. Atârnă la el, dar nu e vorba că şi Mihăiţă atârnă; oameni care să-l ajute la fiţuicile alea ar mai găsi, dar se pare că din cei care să stea după curul lui până la trei noaptea, până se îmbată lemn, să facă pe bodyguarzii şi să-l ducă în spinare acasă, ar găsi mai greu.
Lucrează împreună de trei ani, dar se cunosc de zece ani şi ceva, de pe vremea Pieţei Universităţii. Acolo, în Zona Liberă de Comunism, şi-au descoperit nişte pasiuni comune, în afară de mai bine golan decât activist, mai bine mort decât comunist şi tot zbuciumul iscat de primele semne ale restauraţiei comuniste şi de regimul Iliescu pe cale de a se înscăuna, resuscitând, revigorând un sistem care nici vorbă să fi sucombat sub tăvălugul unei revoluţii autoproclamată anticomunistă, care a fost de fapt o revoluţie furată, confiscată, deturnată, mistificată de foştii securişti, nomenclaturişti şi activişti cu ajutorul vânduţilor şi mâncătorilor de căcat din presa fesenistă fostă comunistă şi din televiziunea română aşa-zis liberă, care minte poporul cu televizorul şi manipulează electoratul, bla-bla-bla, bla-bla-bla, bla-bla-bla…
Peste ideile şi idealurile Pieţei şi Revoluţiei, adevăratei Revoluţii, de care oricum s-a ales praful, i-a mai apropiat faptul că şi părinţii lui Mihăiţă, la fel ca ai lui Grigore, au mâncat o pâine bună în presa comunistă. O pâine unsă cu căcat, cum amândoi ţineau să precizeze cu o anume fervoare masochistă, dezicându-se astfel de mizerabila origine. Mai tineri cu vreo douăzeci de ani decât părinţii lui Grigore, Andrei Singer şi soţia lui, Amalia, prestaseră prin nişte redacţii prestigioase în epocă: România Liberă, Scânteia, Era Socialistă, aşa încât nu-i de mirare că s-au descurcat nesperat de bine după ruptura din decembrie ‘89. Atât de bine, încât au renunţat definitiv la intenţia de a emigra în Israel, unde au rude şi prieteni care le-ar asigura tot ce ar avea nevoie. Ai mei au rămas aici, Grigore mânca-mi-ai, ca să se sacrifice, să pună umărul, să-şi dea obolul la edificarea statului de drept democrat. Tata va candida pentru un post de senator din partea PSD-ului… Îţi dai seama ce sacrificiu enorm: va trebui să scoată din buzunar în jur de cincizeci de mii de dolari. Un loc în Parlament nu-i de colea, costă…
Vocea lui Mihăiţă, gâtuită de emoţie contrafăcută, cotropită de delir bahic lacrimogen şi Grigore confirmând şi că tot aşa s-au sacrificat ai tăi pentru comunism, punând umărul, şi ce crezi că mi-a spus bătrânul meu imediat după Revoluţie? Cică ei, jidanii… Pardon, evreii, ca să nu ne batem iarăşi cuie-n talpă… Cică ei ne-au adus comunismul şi nu te gândi că, la momentul potrivit, tot ei ne vor scăpa de el şi Mihăiţă, scuturând din cap, aprobând cu un surâs ceţos, macerat de alcool, e valabil, e perfect valabil, corespunde cu realitatea de pe teren… Ecce Homo: un alcoolic lucid şi onest. Un alcoolic precoce, feroce, Grigore mânca-mi-ai, trebuie să ne hrănim ca să putem rezista: alcoolu-i aliment, pe lângă că-i hidratant, euforizant, afrodisiac. E tot ce trebuie, e rădăcina vieţii, în definitiv… Un cabotin pasionat de istorie şi jurnalism, dar mai ales de fauna marginalilor şi a claselor de jos, cu deschideri ample spre mediul interlop. Blond-roşcovan-pletos bărbos, scunduţ-slăbuţ, cu figură de şoricel miop, ochelarii cu dioptrii mari deformându-i privirea ochilor verzi de captiv sub gheaţa unui lac.
Eu am iubit şi-am suferit, Grigore mânca-mi-ai. Avea optsprezece ani pe 21 decembrie 1989 când s-a spart buboiul, odată cu ultimul miting al lui Ceauşescu din Piaţa Palatului. S-a îmbrăcat atunci în mare grabă ca să fugă în oraş posedat de o frenezie vizionară care-l făcea să strige din toţi rărunchii: Victorie! Victorie! Victorie! O foarte foarte foarte mare greşeală, Grigore mânca-mi-ai, pe care nu mi-o voi ierta în veci! Ar fi trebuit să fie foarte precaut, să plece de-acasă în vârful picioarelor, să se volatilizeze neauzit şi nevăzut… Ai mei mi-au tăiat calea, Grigore mânca-mi-ai, cum îţi explici că erau amândoi acasă la ora aia, cu ochii pe mine? Mihăiţă, nu fi jidan paranoic… Mă pândeau, auziseră ei ceva, se vede treaba că fuseseră avertizaţi… Nu înţeleg cine i-ar fi putut avertiza, Mihăiţă. Păi cine dracu’? Ăia care au pus la cale diversiunea şi l-au trădat pe tătucu Ceauşescu.
Cu unul singur, cu maică-sa sau doar cu taică-său, s-ar fi descurcat să se descotorosească, pentru a putea fugi. Dar ce te faci că au pus mână de la mână, cum îi place lui Mihăiţă să spună, folosind un argou deviat: au pus mână de la mână, nu ca să-i cumpere o motocicletă Suzuki, ci să-l imobilizeze ca pe un porc pregătit pentru tăiere şi să-l ducă în baie. L-au sechestrat în baie, locul cel mai potrivit în caz că ar fi făcut pe el de câtă umilinţă şi surescitare a fost silit să îndure, iar geamul băii este prea mic pentru a evada prin el. A fost inţiativa maică-sii, ea a organizat ambuscada, asta ştiu sigur, Grigore mânca-mi-ai, nu-s paranoic… Mă rog, dar că mi s-ar face să mă dau la ea, la mă-ta, asta ce ar putea fi? O iubesc pe mama, o ştiu predispusă la astfel de nenorociri, în fine, şi ea mă ştie predispus, în împrejurări de maximă tensiune emoţională, cum era acel moment şi altele…
Omul avea nişte antecedente. Cu trei ani şi ceva până-n revoluţie, într-o primăvară, se îndrăgostise fulgerător şi aproape mortal. Am iubit şi-am suferit, Grigore mânca-mi-ai. Tuturor ni se întâmplă, Mihăiţă, e o mare jale. Ne e silă şi milă de cei care eram pe atunci… Avea cincisprezece ani, da, iar Antonia era o ţigăncuşă oxigenată, la fel de blondă roşcovană ca el, la fel de scunduţă, dar foarte trainic articulată, agilă, avea douăzeci şi doi de ani, Grigore, m-a agăţat în nenorocitul ăsta de părculeţ din jurul bisericii Sfântul Gheorghe, unde după cum vezi şi azi îmi fac veacul, fiindcă nu pot să mă dezic de cel care eram pe atunci, chiar dacă-s altul, cu totul altul… A fost prima fată care l-a lăsat s-o sărute şi s-o pipăie, să-i bage mâna-n chiloţi chiar, încurajându-l să i se confeseze acolo-n părculeţ, pe bancă, nu n-a avut niciodată de-a face cu o femeie, dar şi-ar dori foarte mult. Antonia i-a promis că-i va satisface dorinţa, fiindcă-i place de el, dar va trebui s-o ajute; o duce foarte greu, are şapte fraţi şi are mare nevoie de două sute de lei, Mihăiţă, te iubesc, şi plângea ascunzându-şi faţa în umărul lui.
Două sute de lei era totuşi o sumă mare, preţul unei prostituate de lux la vremea aceea. El nu se gândea însă la asta, căci tot ce avea în cap era Antonia. Toată viaţa lui avea să ţină minte că de la bani i s-a tras. De la lipsa lor, mai precis, deşi nu s-ar fi putut spune că a dus vreodată lipsă, doar că-n după-amiaza aceea de aprilie a neglijat, a uitat să ia bani la el când a plecat de acasă. Avea în buzunar doar zece lei rămaşi de aseară pe care i-a arătat Antoniei, ăştia-s banii, dar să nu se gândească că nu-i va aduce două sute de lei pe urmă… Antonia l-a înţeles, dar nu până într-atât încât să i se ofere în avans. Nu pot, Mihăiţă, crede-mă, am să te aştept aici pe bancă până ai să vii cu banii.
A fugit acasă într-un suflet şi a luat bani din biroul lui taică-său, care nu-l ţinea altminteri din scurt. Mihăiţă s-ar fi putut numi chiar un băiat de bani gata, având acces la unele lucruri după care majoritatea băieţilor de vârsta lui ar fi tânjit zadarnic, mai puţin, desigur, la o ţigancă oxigenată precum Antonia, de găsit pe toate drumurile de seară sau de amiază, trimisă de un demon al amiezii la acel băiat de bani gata fără noroc. Ceasul rău, ce mai, era într-o marţi, chiulise de la ultimele două ore de unul singur, cum nu-i prea stătea în obicei şi fără vreo intenţie anume, melancolizat de un dor de ducă amar, fără leac şi uite-l acum fugind cu banii-n dinţi spre Antonia, văzându-se deja între picioarele ei, prea repede, prea devreme, căci drumul spre Antonia avea să-i fie mult mai lungit, ocolit, fragmentat, cu o haltă la Spitalul de Urgenţă, împachetat în ghips, cu fracturi multiple, lovit de un camion pe care nu l-a văzut când a traversat în fugă bulevardul Kiseleff. Un camion picat din cer, spune Mihăiţă, în timp ce martorii spun că s-a aruncat pur şi simplu înaintea lui.
Antonia, da, banii, dorinţa precum un camion picând din văzduhul însorit, dizolvându-se şi volatilizându-se odată cu sufletul lui Mihăiţă, gata să se desprindă de trup. S-a trezit imobilizat, captiv în armura de ghips ca sub gheaţa groasă şi limpede a unui lac prin care vede culorile înnebunitoare ale lumii şi-n care bate cu pumnii să se elibereze, zadarnic zadarnic zadarnic, Antonia, unde eşti? De ce m-ai lăsat? Cum i-a povestit lui Grigore mânca-mi-ai, i-a povestit şi maică-sii, cât a stat cu el în spital, două luni şi încă o lună şi jumătate acasă, până să se pună pe picioare şi să reînveţe să meargă. Făcuse răni sub armura de ghips. Ce era el mic şi slăbuţ; de-acum, tot ce mai rămăsese din el era un gnom fantomatic străveziu, reîntors în sfârşit în părculeţul din jurul bisericii Sfântul Gheorghe, odată cu prima ninsoare de la sfârşitul lui noiembrie, cu câţiva colegi de clasă după el, susţinându-l când obosea şi i se puneau cârcei în coapsele ajunse ca nişte beţe de floarea soarelui uscate, gata să se fărâme şi să se destrame.
Sărmanul Mihăiţă, colegii lui ştiau de accidentul acela groaznic şi că a scăpat cu viaţă printr-o minune, aşa încât îl sfătuiseră să nu rişte să se avânte, lasă, va avea destul timp şi pentru plimbări… Ba bine că nu, Mihăiţă n-ar mai fi avut mult până să-şi ia câmpii, să-şi ia zilele sărind de la mansarda vilei de la Televiziune, după atâta stat în spital şi în casă, prizonier în armura de ghips şi-n pat, în afară că ei, colegii, nu ştiau totul, pe cine trăgea nădejde că va întâlni în parc şi de la cine i s-a tras nenorocirea şi nu vedea rostul să li se confeseze, cum i se confesase maică-sii şi n-ar fi trebuit, Grigore mânca-mi-ai, a fost şi aia o foarte mare greşeală, mama n-ar fi trebuit să afle vreodată că am fost gata să mor alergând după a pizdă de ţigancă, cum aş spune acum, dar atunci vedeam altfel toată povestea asta, cu totul altfel… Avea o colegă de clasă pe care şi-ar fi vrut-o iubită şi să-i fi amintit de Antonia, aşa cum n-apucase s-o cunoască, Antonia aşa cum i-ar fi apărut când s-ar fi întors la ea cu cei două sute de lei… Fata aceea locuia în spatele magazinului Unirea, la capătul străzii Sfântul Ion Nou, în ultima casă la care ajunsese demolarea la începutul acelei ierni şi el o conducea în fiecare zi acasă pe câmpul înnoroiat care devenise strada arată de buldozerele care strângeau molozul şi-l încărcau în basculante. Abia de îndrăznea să spere că-l va lăsa s-o sărute pe când îi spunea în gând Antonia, Antonia, cu atâta patimă încât n-avea să-i ţină vreodată minte numele adevărat.
Gnomul străveziu trebuie că-i stârnea milă fetei. O milă dreasă cu silă, de vreme ce nu l-a invitat vreodată în casă, să se încălzească, să-i dea un ceai sau ceva de mâncare. De-acum se mai întremase însă, iar când se întorcea de pe Sfântul loan Nou, singur, înotând prin noroaiele amestecate cu praf de moloz şi bucăţi de cărămidă, punându-şi la încercare picioarele care începuseră să se întărească, trecea din nou prin părculeţul de la Sfântul Gheorghe ca să stea pe banca pe care stătuse în primăvară cu Antonia, până se înnopta şi înţepenea de frig. În ajunul Crăciunului a dat de ea, în sfârşit, în parc, a văzut-o de departe şi a strigat-o şi ea mai să nu-l recunoască, Mihăiţă, tu eşti? Cât ai putut să slăbeşti, oh, eşti ca un sfânt. Nu-ţi mai văd nici ochii sub ochelarii ăia… Gerul şi fierbinţeala lacrimilor aburiseră lentilele ochelarilor şi totuşi el o vedea şi o simţea aproape, în timp ce-i povestea ce a păţit, de ce a întârziat cu banii atâtea luni, dar acum are în sfârşit banii la el şi Antonia plângând iarăşi cu faţa ascunsă în umărul lui, plângându-i şi plângându-şi de milă de astă dată, frângându-şi mâinile şi învinovăţindu-se şi pe urmă l-a luat cu ea, l-a dus într-o cămăruţă de la etajul patru dintr-o clădire veche din spatele magazinului Vulturul de Mare, la care au ajuns pe o scară de lemn în spirală. Avea acolo doar un pat de fier cu saltea umplută cu paie, ca cele din spitale şi un lighean pe un scaun cu un prosop de spătar şi o găleată cu apă alături. În cămăruţa aceea şi-a spălat Antonia vina de a-l fi trimis sub roţile camionului şi n-a vrut să-i ia niciun ban. Trei ani au umblat mână-n mână prin oraş şi s-au iubit în cămăruţa unde îşi aducea clienţii şi-n tot acest timp el a visat s-o scape de clienţii cu care o împărţea, nevrând să ştie că aceea era soarta ei, sărmana Antonia şi sărmanul Mihăiţă care n-a avut parte de ea. Ea a murit în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, în Piaţa Universităţii, călcată pe cap de un tanc. Antonia a fost unul dintre primii eroi martiri ai Revoluţiei Române din Bucureşti, Grigore mânca-mi-ai, încât mai apoi am înţeles că aşa s-a scris o pagină a istoriei, cu sângele unei prostituate pe care am iubit-o.
Ar fi trebuit să fiu acolo cu ea, s-o ţin de mână, s-o trag din calea tancului sau să mă tragă ea sub tanc, dar eu am stat încuiat în baie toată noaptea aia. De acolo a strigat-o bătând cu pumnii în ușă ca în gheaţa lacului sub care se ştia captiv, amestecându-i numele cu lacrimi de umilinţă şi invective la adresa părinţilor, comuniştilor împuţiţi, nenorociţi! Antonia! Antonia! Mă auzi?! M-au închis, nenorociţii! Las că v-arăt eu vouă, nenorociţilor! Antoniaaaaa! Dă-mi drumu’ de-aici, Antonia! Antonia, nu mă lăsa!
Minunat, emotionant