Chiar de la volumul winrar de tot (2015), Mihók Tamás și-a confirmat apartenența în cercul poeților juni, dar maturi, stârnind multiple interpretări pe text; de la etichetări precum: o poezie a asfaltului, o invitație la autenticitate, la „o poetică esențialistă proclamată cu tupeu” (Al. Cistelecan), ori „rafinament, inteligență emoțională și discurs introspectiv” (Gelu Vlașin), un lucru e imposibil de tăgăduit, și anume că poemul lui Mihók Tamás circumscrie și desemnează deopotrivă imaginea unui vas comunicant, echilibrat textual, ce (se) rostește despre adevăruri, sondări și căutări intim personalizate in extremis. Dacă precedentul său volum cuticular amprentează arhitectura lirică auctorială cu un soi de voluptate a senzorial-senzualului, articulând imago-uri îndrăznețe, fără false și ipocrite pudibonderii, construind o supra-metaforă a cuticulei, ce în cazul acestor poezii actează drept membrană protectoare și voit rezistentă la toate intemperiile frustrării și traumei sinelui liric, biocharia. Ritual ecolatru (Editura frACTalia, București, 2020) permutează fără doar și poate această membrană hiper-protectoare înmiit senzitiv-voluptoasă înspre artificial, înspre alterare, înspre apocaliptic, radiografiind prizonieratul, pietrificarea și masca ființei, într-o gamă absolut insolită a vegetalului vindicativ. Într-un interviu acordat Danei Pătrănoiu, Mihók Tamás explicitează oarecum arhitectura recentului său volum: „Orice habitat e pluristratificat. La fel și poezia, care e un câmp de luptă al tuturor termenilor existenți – și cei pe cale de dispariție, asemeni speciilor de plante sau animale, au dreptul la viață și, deci, pot reprezenta câte un nod unic și irepetabil în această rețea care e limbajul. Cât despre ritmul alert, acesta reflectă agonia unui timp prezent ce accelerează mai vertiginos ca niciodată. Dacă altădată percepția umană avea răgaz să capteze formele prezentului în profunzimea lor, astăzi – cel mai probabil din cauza cantității informaționale împovărătoare și a interconectivității permanente – tot ce mai reușim să sesizăm e stratul de la suprafață. Iar goana asta ne sedimentează undeva-n subconștient frânturi de realitate, de aici și activarea recuzitei suprarealiste pe alocuri.”
RMN-ul propus de Mihók Tamás deconspiră un soi de stație termini a ființei, o captivitate, o solitudine, o sufocare, o deconstrucție și deopotrivă o descompunere a acesteia, o înțepenire în artificios, o alunecare înspre categoria umbrei, o împietrire a măștii, o deconspirare a improvizației și a inautenticului – toate conotate negativ, toate devoalate ca mărci ale păgubosului, ale derizoriului…
De la publicarea sa, cartea s-a bucurat de varii analize hermeneutice, mai toate identificând ca seve ideatice nume precum Donna Haraway, Rosi Braidotti, afiliindu-i registrul poetic unor ecosisteme lirice semnate de Gabi Eftimie, Andrei Doboș, Bogdan Tiutiu, articulând un limbaj naumian. Apropriindu-și-le pe toate acestea ca background ori ca teren fecund al eco-poemului, RMN-ul propus de Mihók Tamás deconspiră un soi de stație termini a ființei, o captivitate, o solitudine, o sufocare, o deconstrucție și deopotrivă o descompunere a acesteia, o înțepenire în artificios, o alunecare înspre categoria umbrei, o împietrire a măștii, o deconspirare a improvizației și a inautenticului – toate conotate negativ, toate devoalate ca mărci ale păgubosului, ale derizoriului („furtuna zgâlțâia fălcile terrei/ bezna se cimenta în carii/ pe suprafața uscată a lacului/ năpârleam de mătasea-morților”; „printre rădăcinile lui fragede articulațiile noastre/ jucau alba-neagra c-un bob de năut/ blufau rușinea măsluiau iluminarea”; „păianjenii de apă goneau razele luminii artificiale/ catedrala epavă găzduia peste opt sute de specii de pește/ algele demineralizate aveau camere montate în spori”; „după acalmia tectonică/ nimeni nu-și mai amintea dangătele/ umbrele uliilor pe panoul solar/ (…) bărbații purtau nuiele cu însemne/ femeile viețuiau în bucla unei mari uimiri”; „prinși între limbile de foc/ și cine să le spună/ povestea mai departe/ civilizații carbonizate/ în poziție de lotus”; „ochiul-de-păun/ a fost ras de pe hublou/ zațul compostat/ ne-a înghițit sandalele”). Vocalizând sentințe definitive, poemul lui Mihók Tamás penalizează până și cuplul ce e și el contaminat de procesul descompunerii, sufocat de cotidianul proxim, redus ca ființare la vid, într-o dinamică lirică apocaliptică a vendetei habitatului asupra umanului, într-o eră nu doar a post-, ci și – mai ales – a meta-umanului, desenând perspective dincolo de real, ivite parcă din subterană, impunând o hegemonie S.F. a regnului vegetal și animal („două stații până la dedeman cât două înghițituri în sec/ aplicația – setată pe restaurante libaneze/ inima – pe clădiri cu risc seismic ridicat/ metropola mă alterează sinestezic”; „ne rosteam numele și lucrurile ni se retrăgeau îndărăt/ ne legănam în negură și organele noastre complotau”; „tu bâjbâiai pe dantelăria arămie/ cu piciorușele tale o mie/ locuiam într-un lampion chinezesc”; „dezastrele au un impact pozitiv asupra personalității umane/ (…) șocul survenit în urma cataclismului/ inhibă hormonii de creștere”).
Paradoxal, dincolo de senzația acută a pietrificării ființei, a suspendării sale într-un afară impregnat de artificial, de virusarea cu însemnele hiper-protecției studiate, mecanice, contrafăcute, poemul lui Mihók Tamás respiră un dinamism obvios al imago-ului extincției, clădindu-și un traseu imbatabil ce îngurgitează și totodată imaginează timpi ai trecutului, prezentului și ai viitorului, toți infectați pare-se de atributele prăbușirii, ale coborârii în infernul golirii de sens; performând un mixaj al imago-ului mitic despuiat de magia de odinioară cu un imago cataclismic, poemul auctorial demască într-un registru al categoricului dureros improvizația, falsul și automatismul ființei („am văzut trunchiuri retezate la înălțimea gleznei/ tihna ielelor acupunctura lemnului pe pieile albe/ (…) bătrâni cu ochelari fumurii înghețați în azot lichid/ portaluri pornind din buncăr aterizând în samovar/ (…) blufau rușinea măsluiau iluminarea”; „arborase curcubeul metalic/ nu va mai subvenționa aerul/ ființe cu mănuși de cauciuc/ pregăteau exoplanetele/ (…) am inspirat ne-am spart plămânii/ ca pe niște pungi de chipsuri unsuroase/ am băut substanțe ne-am contrastat”; „glob de sticlă/ creat pentru tine/ cadoul perfect”; „un pod detonat între empatie și faptă./ corpul meu se va târî afară din cușcă/ corpul meu îmi va supraviețui”; „și fiecare din noi va primi/ un ruj extravagant/ testat pe animale/ cu care să-și demarce/ pulberea neagră”; „frumoși și minoritari ne vor găsi termitele/ flori artificiale lipite cu silicon în vârful unor cactuși de cameră/ frumoși și minoritari/ moriști ventilând vacuitatea”).
Eco-poemul lui Mihók Tamás deconspiră fără doar și poate un modus vivendi poetic veridic și veritabil, persuadându-și lectorul de substanța sa articulată fie și-ntr-un registru al crepuscularului ființei.
