/

Argument la o reflecție comună

The cancel culture nu e nimic altceva decât o formă de presiune – un timp difuză, apoi instituțională – menită a reduce la tăcere orice voce alternativă și orice obiecție la narativele mainstream.

620 vizualizări
Citiți în 28 de minute

Cândva a fost the political correctness, acum e the woke și the cancel culture; termeni stranii, care nu au corespondent nici în limba noastră, nici în modul nostru de a gândi. Ei trimit la o lume, cu istoria și cu problemele ei, care – deși ne este (aparent) ușor accesibilă grație producției de masă și mediei – ne rămâne, în fapt, foarte puțin cunoscută. Există tendința de a pune realitățile desemnate de acești termeni pe seama apogeului unei mentalități declanșate la finele anilor 60 în Statele Unite (la fel ca-n Europa), într-o logică a depășirii lumii (pe atunci) tradiționale, a remanențelor mentale ale Crizei, Războiului Mondial, a celui din Coreea, a traumei războiului din Vietnam, a tensiunilor Războiului Rece și de afirmare a unei generații urbane, beneficiind de prosperitate, de educație superioară, de noile tehnologii ce explodează și de libertăți inimaginabile pentru părinții sau bunicii lor. Se poate spune că, în aceeași perioadă, se deschide și orizontul nostru, însă la o cu totului altă scară și evident – dată fiind împărțirea ideologică a lumii din acel timp – în alte condiții. „Liberalismul” 68-ului românesc e, în fapt, destul de limitat: câțiva autori, selectați cu grijă, traduși în română, ceva muzică (transmisă de legendarul Cornel Chiriac sau compusă de Dan Andrei Aldea ori Dorin Liviu Zaharia), moda minijupelor, a părului lung și a bărbilor (repede proscrise) – lucruri care, oricum, afectează doar o mică franjă a populației studențești și care (aproape) nu au nici un impact social. Mult mai semnificativ este contratimpul în care ne aflam noi față de America acelor ani: în vreme ce, peste Ocean, începea a fi celebrată diversitatea, la noi accentul cădea (tot mai apăsat) pe „unitatea întregului popor”; activismului civic și mișcărilor protestatare li se opunea – la noi, și în tot Estul comunist – pasivitatea și conformismul; subculturilor și contraculturii, ideologia de stat; în fine, privatizării accentuate a corpului, socializarea acestuia (în siajul faimosului decret antiabortiv). Ceea ce descoperim în anii 80 (odată cu decrepitudinea regimului) – ca un efect al „minirevoluției culturale” din 1971 –, respectiv conservatorismul tot mai apăsat al comunismului autohton, fusese, de fapt, o constantă a lui. De aceea, înțelegerea miticului an 1968 e la fel de stranie în Europa de Est precum muzica de jazz pe care o compune – pornind de la cea pe care-o aude, la a treia, a patra mână – Dmitri Șostakovici.

La capătul unui interval scurt, dar dens (anii dintre 1929 și 1973), minoritarii de toate culorile și genurile scapă de condiția lor marginală pentru a investi centrul vieții publice americane.

În 1990, când scăpăm de comunism, America e modelul universal și – grație capacității „de proiecție” la scară globală a economiei ei – furnizorul de imaginar (de trend-uri și de brand-uri) al întregii lumi. Însă odată cu bunurile de consum (cele mai multe sub licență), cu blugii, Coca Cola, Playboy-ul, sitcom-urile și – finalmente – computerele și ipho(a)n-ele, America exportă în lume nu doar un „stil de viață”, ci și problemele ei. De la primul Război din Golf până la președinția lui Donald Trump realitățile lumii americane dobândesc o pondere din ce mai însemnată, de așa manieră că – în ultimii ani – ajung să declanșeze pasiuni publice care le depășesc pe cele ale lumii noastre. Termenii pe care i-am enunțat la început sunt – și ei – în măsură a ne stârni reacții, mai ales dacă-i raportăm la experiența noastră. Am tradus, cel mai adesea, the cancel culture prin „cultura anulării”, înțelegând prin aceasta suprimarea dreptului la opinie a celui care are o altă părere decât aceea a „majorității morale” dintr-un anumit mediu și care îndrăznește să pună sub semnul întrebării afirmații apodictice (legate, de obicei, de drepturile minorităților). Înfățișată astfel, the cancel culture nu e nimic altceva decât o formă de presiune – un timp difuză, apoi instituțională – menită a reduce la tăcere orice voce alternativă și orice obiecție la narativele mainstream. Ne e ușor să traducem aceste lucruri în termenii experienței noastre: o minoritate care se autoproclamă majoritate și care – în numele condamnării unor ideologii ale violenței (fascismul, legionarismul) – impune o cenzură a discursului public și își impune propria variantă („oficială”) a istoriei. În această logică, the cancel culture n-ar fi nimic altceva (dacă luăm în considerare și succesul diverselor marxime în universitățile americane, revendicările egalitare și utopice ale minoritarilor) decât o nouă variantă a marxism-leninismului reeșapată de grupuri radicale antisistem tocmai în inima Americii. Așa să fie oare?

Uităm adesea faptul că – dintru început – America e altfel decât lumea continentală la care suntem noi obișnuiți a ne raporta. The woke ne-ar putea indica direcția căutării. Dintru început, America e egalitară, nu atât în sens social (cu atât mai puțin economic), cât religios; aici nu există acea definire a „națiunii” pe criteriul credinței, proprie Europei Evului Mediu și începuturilor Modernității. Credința e liberă și se cere mărturisită, pasional, în adunări publice pe care campaniile predicatorilor le unesc – cu marele Awakening al secolului XVIII – în ceea ce, câteva decenii mai târziu, va constitui o națiune. Lume nouă, națiune nouă, credințe noi, toate sunt unite de conștiința libertății și a misiunii – atât la scara individului, cât și la cea a comunității. Puterea cuvântului de a modela realitatea, forța de argument suprem a mărturisirii și pasionalitatea unui alt început – care să rupă continuitatea unei tradiții deformate – fac parte din fundamentele mentalului american. În lumea europeană, multiplicitatea credințelor și a teoriilor a dus la relativism și, finalmente, la o secularizare „călduță” al cărei ultim zeu, decăzut, este confortul. În lumea americană, dimpotrivă, toate acestea au pus bazele unei tensiuni în care conștiința libertății s-a exprimat sub semnul unei misiuni nu atât civilizatorii (căci, la acest capitol, America a rămas mult timp tributară Europei), cât mai curând soteriologice. Americanul înțelege că el e altfel decât ceilalți, că – pășind în Lumea Nouă – a lăsat în urma lui constrângerile Lumii Vechi și vrea ca libertatea lui, animată de fervoare (religioasă și/sau economică) să iradieze asupra întregii lumi. Finalmente, misiunea lui e una de convertire a tuturor la adevărurile ce stau la baza libertății lui.

O asemenea imagine, a unui spirit american unitar, e – în mod cert – simplificatoare. De asemenea, de la bun început, America a fost traversată de diverse falii: aceea dintre coloniști din populația autohtonă, apoi aceea dintre albi și sclavii aduși din Africa, de la un moment dat cea dintre Sudul agrar și Nordul industrial, cea dintre îmbogățiții Războiului Civil și ai reconstrucției ce i-a urmat și cei pe care aceleași evenimente i-au sărăcit, cea dintre zonele de coastă, cosmopolite, și interiorul tradiționalist etc. Dualismul partidelor – care caracterizează viața politică americană – nu acoperă nici pe departe aceste clivaje. Un timp, ele dispar sub reușita economiei, a tehnologiei, a politicii și celui ce nu cunoaște decât de la distanță lumea americană îi e greu să creadă că, dincolo de succesele celebrate cu glamour, mocnesc tensiuni care răbufnesc periodic. Poate mai aproape de înțelesul exact al lumii americane sunt cei atenți la literatura ei: e, pretutindeni – și la Faulkner, și la O’Neill – povestea unei drame nespuse care macină temeliile stabilității casei și a lumii și care izbucnește, dislocând trecutul și, astfel, punând premisele unui alt început. Oricât de straniu ar părea, istoriografiei i-a luat mult mai mult timp decât literaturii pentru a descoperi că trecutul american – romanțat rudimentar de westernuri – e plin de minele îngropate ale unei istorii departe de imaginea idilică și patriarhală pe care o forjase Margaret Mitchell. Mai înainte de apariția teoreticienilor Școlii de la Frankfurt (cu viziunea lor apăsat socială a istoriei) și de imergența the French Theory-ei (cu obsesia criticii puterii prin deconstrucția limbajelor ei), America însăși își descoperă problemele trecutului. Războaiele mondiale, în mod particular ultimul dintre ele, au scos femeile și populația de culoare din ghettourile și rolurile care le fuseseră rezervate de „societatea tradițională”. O consecință a acestei fisurări a barierelor de gen și de rasă sunt mișcările civice ale anilor ’60, pe care le catalizează Războiul din Vietnam. La capătul unui interval scurt, dar dens (anii dintre 1929 și 1973), minoritarii de toate culorile și genurile scapă de condiția lor marginală pentru a investi centrul vieții publice americane. Această trecere de la marginalitate la centralitate a minoritarului este – alături de explozia tehnologică (ce a schimbat fața lumii și, prin medicină, raportarea omului la sine însuși) – evenimentul cel mai important al lumii americane în secolul XX.

Limba pe care-o vorbim – și pe care, tocmai de aceea, nu o (mai) gândim – e purtătoarea unei istorii, iar această istorie adună în ea tot ceea ce evidențiază noii istorici: violența, discriminarea, rasismul, sexismul, intoleranța etc. Toate lucrurile acestea trebuie scoase în evidență și suprimate printr-un limbaj non-ofensator. Aceasta e faimoasa political correctness.

Însă, inevitabil, această mutație nu s-a petrecut fără seisme; mișcările civice din vremea lui Lindon Johnson și-au avut componenta lor radicală, tensiunile rasiale au debordat în conflicte urbane și – oarecum în spiritul mesianismului propriu Americii – mult clamata schimbare a condiției minoritarilor a invadat prime time-ul televiziunilor cu o bună doză de exces. Ceea ce, într-o lume structurată pe pattern-uri religioase, nu poate să nu amintească de iminența Apocalipsei. Lumea Nouă cunoaște – mult mai pregnant decât cea Veche – tensiunea dintre apostolii schimbării radicale și cei ai păstrării cu orice preț a unei ordini considerate eterne (căci garantată divin). Nu e de mirare că perspectiva establishment-ului asupra grupusculelor hiperactive ale anilor ’60 (care – astăzi o putem spune – trăgeau cu ochiul mai mult decât ar fi trebuit spre Cuba castristă și-l transformaseră pe Che Guevara într-un martir venerat de Pop art-ul în expansiune) a fost aceea de-a vedea în ei niște revoluționari sau anarhiști – pilotați sau doar exploatați de Moscova –, un soi de „coloană a V-a”, care subminează din interior națiunea angajată în războiul împotriva expansiunii comuniste. Invers, tinerii hippies, adepți ai drogurilor și muzicii psihedelice, la fel ca înarmatele the Black Panthers n-au văzut în puterea statului contemporan lor nimic altceva decât perpetuarea unei agresivități forjate în Războiul Mondial și, apoi, în cel din Coreea, al cărui scop li se părea a fi acela de-a militariza întreaga societate.

Tensiunea se resoarbe parțial odată cu boom-ul economic al anilor ’80, cu explozia noilor tehnologii digitale și cu implozia comunismului, care pare a justifica patru decenii de politică de containment. Pe de-o parte miniaturizarea și generalizarea instrumentarului electronic (în curând și de calcul) face ca granița dintre muncă și distracție, dintre pasiunea solitară și succesul public să se estompeze tot mai mult, ceea ce contribuie la integrarea mai rapidă a tinerilor pe noile piețe ale muncii (care se globalizează în ritm alert). Pe de alta establishment-ul însuși se revizuiește și integrează progresiv revendicările revoluționarilor din anii ’60: segregarea – sub orice formă – e abolită („creierul” primului Război din Irak fiind un general de culoare, Colin Powell), femeile urcă în ierarhii (Ruth Bader Ginsburg ajunge la Curtea Supremă), teenager-șii sunt mai valorizați ca niciodată (de modă și de media) și un politolog de origine japoneză – Francis Fukuyama – e cel care pare a indica sensul viitorului. Schimbarea e rapidă, dar nici pe departe atât de deplină pe cât o vor radicalii. Cei mai mulți dintre ei se regăsesc în universități, hrăniți cu cărțile și conferințele lui Foucault și Derrida, de la care învățaseră că viața publică se cere lecturată în termeni de putere și că forma cea mai eficientă de a rezista puterii e aceea de a-i deconstrui și submina permanent limbajele. Astfel că nu e de mirare că restul boom-ului din anii lui Reagan se va întoarce ca un bumerang în anii ’90: economia – dominată de Școala de la Chicago (cu celebritățile ei implicate în reconstrucția Chilelor lui Augusto Pinochet) e doar o parte a problemei (și, cum bine știm – noi, cei din Est – nu cea mai ușoară); dacă e să înceapă de undeva, schimbarea poate porni de la limbaj. Limba pe care-o vorbim – și pe care, tocmai de aceea, nu o (mai) gândim – e purtătoarea unei istorii, iar această istorie adună în ea tot ceea ce evidențiază noii istorici: violența, discriminarea, rasismul, sexismul, intoleranța etc. Toate lucrurile acestea trebuie scoase în evidență și suprimate printr-un limbaj non-ofensator. Aceasta e faimoasa political correctness.

Dincolo de clasicele și (hazliu) anecdoticele „companion mineral” și „persoană solicitată pe orizontală”, această restructurare a limbajului comun și-a făcut efectul (în buna logică a interiorizării unei norme exterioare, teoretizată de Norbert Elias): a disciplinat o lume mai policromă ca oricând, reducând implicit tensiunile acceptării și integrării multiplelor categorii minoritare în melting pot-ul Americii secolului XXI. Valul IT-ului, delocalizarea industriilor, financiarizarea cotidianului și secvențializarea genomului creează un alt boom care – cu sincopele din 1998 și 2008 – omogenizează și mai mult societatea americană (și, într-o anumită măsură, cea globală). Însă alegerea lui Donald Trump ca președinte al SUA face, brusc, manifestă fractura întregii lumi americane. Ceea ce-l aduce pe Trump la putere nu e nici carisma personajului (de altminteri bine rodat în media), nici un program (pe care nu l-a avut niciodată), nici încrederea într-un om care a exercitat mai multe funcții și magistraturi, ci frustrările, credința oarbă și reactivitatea pasională a mai bine de jumătate din americani. Odată cu această alegere – ininteligibilă majorității contemporanilor – nu logica faptelor și a argumentelor este cea care definește spațiul public, ci credința fermă, ancorată într-un orizont infailibil, care-și propune „răsturnarea tuturor valorilor” (care nu mai sunt nimic altceva decât betonul sub care zace the Deep State). Partizanii lui Trump se prezintă drept „conservatori”; în fapt, sunt nostalgicii unui Awakening care să trezească America din rătăcirea ei modernistă și să o întoarcă la valorile „tradiționale” ale familiei patriarhale, micii economii concurențiale, a educației făcute în Biserică și, inevitabil a unei segregări (soft) ce corespunde „rolurilor” imemoriale (și intransgresabile) ale oamenilor. De cealaltă parte avem adepții lui the woke: o trezire, nu mai puțin radicală, a celor care conștientizează deriva exploatării necontrolate a resurselor planetei, polarizarea tot mai accentuată a veniturilor, supunerea oamenilor unor ritmuri tot mai accelerate ale producției (care se lasă cu pierderea sensului și înmulțirea depresiilor), constituirea unei ochlocrații a puterii, banului și mediei în vârful căreia tronează varianta actuală a lui Ubu Roi: Donald Trump.

The cancel culture nu mai contestă argumente, ci chiar dreptul preopinentului de a expune argumente.

În fine, the cancel culture nu mai contestă argumente, ci chiar dreptul preopinentului de a expune argumente. Căci omul „trezit”, care a dobândit „claritatea morală” știe că opinia adversarului creează realități, câștigând suporteri. La fel cum Donald Trump și Breitbart News nu au nici o tresărire în a enunța – emfatic – enormități ce se opun bunului simț, nici activistul cancel nu mai stă să depene istorii și să asculte argumente. Radicalizarea confruntării – abil întreținută de Trump – a transformat pozițiile în tranșee și cuvintele în obuze. Pe măsură ce cancel-iștii se deplasează spre extremă (ajungând să nege, în bloc, întreaga istorie ca fiind o saga a opresiunii establishment-ului american, adică a bărbatului alb, european și creștin la adresa tuturor celorlalte etnii, popoare și comunități și văzând în limbaj – care numește identificând – sursa tuturor discriminărilor), pozițiile haotice ale fostului președinte american și ale partizanilor săi pot părea centriste și, ca atare, pot atrage votul majorității nehotărâte. Dincolo de termenii înșiși e – și de o parte, și de cealaltă – o fervoare (cvasi-)religioasă pe care doar un american o poate înțelege și trăi. Ceea ce se vede din afară seamănă mai mult a caricatură: cete de tineri porniți pe fapte mari dărâmând statui (și, în felul acesta, interpelând memoria comună), editori care își fac reclamă trunchind/rescriind opere clasice, revocarea unor traducători pentru că originea lor nu le permite să simtă sensul mesajului unui om de culoare, minorități ale minorităților (fragmentarea acestora pare a se supune aceleiași logi ca cea a protestantismelor), care supralicitează – la limită, un amestec de Apocalipsă în direct și de carnaval mediatic. Ce avem de înțeles din toate acestea?

Revista Familia a solicitat opinia unor oameni care sunt deopotrivă specialiști desăvârșiți ai spațiului public și persoane imerse în realitatea lumii americane. Judecata lor, echilibrată și atentă, poate fi – pentru noi – premisa unei reflecții lucide asupra problemelor prezentului. O știm bine, lumea noastră e mai înceată și – într-o anumită măsură – își păstrează contratimpul în raport cu mișcările Americii. Pe de altă parte grație telefoanelor inteligente și a generației care le utilizează practic de când s-a născut, problemele Statelor Unite sunt la fel de ale noastre ca cele – mult mai comune – legate de drumuri, școli și spitale. Și, dacă e adevărat că nu noi vom decide viitorul Americii, e la fel de adevărat că așezarea sau potențarea tensiunilor ei va decide viitorul nostru.

Mihai Maci este lector în cadrul Departamentului de Relații Internaționale și Studii Europene al Universității din Oradea.

A urmat studii de licență, de masterat și de doctorat la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Na­poca, specializându-se în filosofie con­temporană. Preocupările sale inițiale au fost legate de Simone Weil, apoi de Martin Heidegger și de relațiile gândirii acestuia cu problemele istoriei și cele ale teologiei contemporane. Încă din perioada stagiilor doctorale din Franța a fost interesat de gândirea disidenței est-europene și, în mod particular, de opera filosofului ceh Jan Patočka.

A publicat studii despre gânditori contemporani (Martin Heidegger, Edith Stein, Jan Patočka, Moisey Ostrogorsky sau Zevedei Barbu), probleme ale istoriei recente a lumii românești (secularizarea, memoria Holocaustu­lui și a comunismului), precum și articole pe teme de educație și politică internațională.

Este autorul volumului „Anatomia unei imposturi. O școală incapabilă să învețe” (Editura Trei, 2016).

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Anchete”