Trei răspunsuri despre romanul „Anul lupilor” de la autoarea lui, Ina David

1. Cum s-a conturat ideea romanului Anul lupilor?

Ca să răspund la întrebare trebuie să încep cu o poveste. Într-o epocă – înainte de 1989 –, când generațiile își găseau refugiul în literatură, am umplut și eu, ca atâția alții, agende cu poezii, mici fragmente de text. Cărțile bune erau o marfă rară, așa că citeam ce apucam. Visam să scriu un mare roman, însă am studiat Calculatoare.

După Revoluție, am încercat mai multe genuri de lectură, însă simțeam SF-ul mai aproape de formarea mea.  Fantasy-ul a venit ca o completare firească, ceva care îmi lipsise până atunci. Am studiat Psihologia la IDD (învățământ la distanță) 5 ani, și aceasta, ca și ingineria, și am învățat că timpul trece oricum, fie că faci ceva, fie că nu, dar dacă te apuci de un proiect și te ții de el, ai șanse să-l termini.

 Apoi a venit 2007 traducerea primul volum din saga Urzeala Tronurilor. Așteptând cu anii ca să apară următoarele volume, am început să visez la un fantasy medieval românesc. Poate chiar plasat în Oradea.

Îmi puteam imagina foarte bine un univers autohton guvernat de descântece și magie. Cât despre Oradea, am observat că locuitorii săi cunosc prea puține despre rădăcinile medievale ale orașului, deși cartierele păstrează amintirea celor care l-au ridicat, Olosig însemnând „satul latinilor”, iar Velența, o Veneție pe apele Peței. Și nu doar atât, mai aproape de prezent, cartierul Rogerius – sau Rugero, cum îi zicea bunicul soțului meu – a luat numele lui Ruggero di Puglia, un călugăr italian surprins de invazia mongolă în Oradea și, totodată, cel de la care avem prima descriere a orașului.

Povestea lui era ofertantă, iar cu distrugerea la care asistase, aveam și furtuna istorică perfectă. Încercând să conturez lumea de dinainte de năvala hoardelor mongole, demersul s-a transformat într-un roman în sine. Povestea a devenit tot mai mult o ficțiune istorică.

Nu am abandonat fantezia, nici nu aveam cum, pentru că ea făcea parte din țesătura de credințe a secolului al XIII-lea. Ca să surprind ceva esențial naturii umane, să înțeleg cum gândeau și ce simțeau oamenii de atunci, trebuia să explorez acest univers imaginar fantastic, al magiei populare românești.

Tocmai de aceea am hotărât să dau glas unor personaje care aveau o relație strânsă cu aceste credințe și care nu apar în cărțile de istorie. Povestea trebuia spusă de vrăcițe stăpâne pe știința tămăduirii, de femei care duceau credințele vechi mai departe sau care se luptau cu orice mijloace, chiar și magice, cu o lume prin excelență crudă și întunecată, în care oamenii trăiau ca lupii.

Anul lupilor e povestea lor.

2. Cum a decurs scrierea lui?

Am început să scriu abia după ce copiii și-au luat zborul din cuib. În scurt timp, am descoperit două lucruri. Unu – nu știam să scriu. Doi – mintea mea analitică nu era satisfăcută cu ce cunoșteam despre perioada aceea.

Punctul doi era cel mai ușor de rezolvat, sau așa am crezut atunci. Au supraviețuit puține surse directe, doar câteva documente în latină din cancelariile vremii, cronici care justificau cuceriri și ridicau osanale stăpânilor, dar nimic de la români, obiceiul consemnării evenimentelor neavând ocazia să se dezvolte printre ei.

Întâi am parcurs o traducere a poemului Carmen Miserabile, scris de călugărul Ruggero. Nu era suficient, trebuia să aflu detalii despre cum trăiau oamenii, ce-i motiva, ce probleme aveau, relația dintre comunități, dinamica puterilor. Teritoriul din interiorul arcului carpatic era un tărâm multietnic și multilingv și trebuia sa înțeleg cum funcționa asta în Evul Mediu.

M-au ajutat notițele care au supraviețuit din Registrul de la Oradea, sute de însemnări din anii 1208-1235 despre procesele judiciare din zonă. A fost surprinzător să găsesc detalii despre Judecata lui Dumnezeu, ordalia sau proba fierului roșu, care încă se practica în Episcopia Bihorului, iar acest element a devenit un punct nodal al narațiunii. Apoi am avut surpriza să constat că Evul Mediu timpuriu a fost o perioadă tolerantă și lucrurile au început să se schimbe în secolul al XIII-lea, pe fondul ofensivei catolice în Estul Europei.

Pandemia mi-a deschis o altă ușă: cursurile online. În paralel cu documentarea, am făcut trei cursuri de scriere creativă – cu scriitoarea Andra Samson, cu poetul Florin Iaru și cu prozatorul și poetul Cosmin Perța. Apoi un curs de introducere în magia populară cu dna profesoară Antoaneta Olteanu, etnolog.

Dar deja scriam. Făceam parte dintr-un grup online unde primeam feedback. Povestea Evului Mediu orădean s-a extins la Bihor, Transilvania. Încet, încet, lumea Evului Mediu a devenit atât de reală, de palpabilă, încât m-am îndrăgostit de ea. Și am vrut neapărat să aflu ce se întâmplă cu personajele.

M-am întrebat cum ar suna limbajul din acea vreme, însă, așa cum a spus unul dintre dascălii mei în ale scrisului: habar nu avem cum se vorbea atunci. Tot ce puteam face era să nu folosesc neologisme sau alte cuvinte care nu aveau cum să pătrundă în limbă la ora aceea, așa că am lucrat cu dicționarele deschise.  

Cu job, familie și nepoți, am scris în reprize. Mi-era teamă că textul va reflecta discontinuitatea, așa că, de multe ori când reveneam la text, uneori după săptămâni, o luam de la început. Simțul limbii parcă se schimba, simțeam nevoia să intervin pe text, așa că romanul are multe straturi.

În primăvara lui 2023 am terminat prima versiune a cărții și am obținut un feedback general de la Ana-Maria Negrilă, scriitoare de SF, fantasy și ficțiune istorică. Îi datorez sugestia de-a folosi proverbele, descântecele și legendele ca motouri, rămânând la latitudinea cititorului dacă le parcurge sau nu. Am rescris sfârșitul și am estompat coloratura prea puternică a limbajului arhaic și regional. Până la sfârșitul lui 2023, am beneficiat de feedback de la scriitorul orădean Florin Ardelean, în urma căruia am limpezit vocile care spun povestea.

În 2024 am început să trimit manuscrisul la concursuri, dar nu se întâmpla nimic. Și fiindcă nu se întâmpla nimic, am continuat să-l șlefuiesc, sfătuindu-mă cu fiica mea, la vremea aceea masterandă în programul de Scriere Creativă la Oxford.

Ultima intervenție pe text a fost în primăvara lui 2025, după ce două cititoare m-au determinat să mai scutur din regionalisme, pentru ca textul să fie și mai accesibil. 

În aprilie 2025 am trimis manuscrisul la concursul lansat de Editura Universitară. Era rândul lui să-și facă magia, dacă ea exista.

3. Cum vă doriți să fie citit romanul Anul lupilor?

Aș vrea să fie citit pe îndelete, savurând limbajul, legendele și credințele vechi. Ca o întoarcere acasă sau o călătorie în fascinanta Transilvanie.

Mi-aș dori să fie citit din curiozitate, iar paginile să zboare într-un exercițiu mental de coborâre în adâncurile istoriei. Fiind prima ficțiune românească plasată în Oradea, Bihor și Transilvania secolului al XIII-lea, mi-aș dori să fie perceput ca o oglindă a trecutului, dar și o posibilitate de-a ne interoga propriile credințe despre acest trecut. Și de ce nu, ca pe un catharsis trans-generațional.

Însă e ficțiune, nu lecție de istorie, așa că mi-aș dori să fie citit ca divertisment, cu plăcere. Mi-am propus ca intrigile, dragostea, aventurile să pună carne pe scheletul de fapte al istoriei și s-o pună în mișcare pentru cititor. Să fie văzut ca o frescă vie a unei epoci întunecate, iar lectura lui să devină o modalitate de-a empatiza cu cei prinși în capcana istoriei.

Pentru cititorii de fantasy, am ales narațiunea la persoana I și mi-ar plăcea ca romanul să fie primit ca o poveste magică, un fantasy medieval în care eroii sunt chiar strămoșii lor, iar provocările sunt acelea prin care trec și ei, cititorii, angrenați în căutarea identității și a rostului într-o lume tot mai complicată.

Ajungând la finalul romanului, mi-ar place ca lectura lui să se simtă ca o sesiune de (biblio)terapie de care nu știai că ai avut nevoie.