„Neluțu este un copil de un an și jumătate cu ochii albaștri ca florile de nu-mă-uita, care amprentează viața unei familii numeroase dintr-o Cisnădie în care toți adulții muncesc la țesut covoare. Ceea ce face ca această poveste să fie tulburătoare este perspectiva fratelui care privește tot ce se petrece printr-o lentilă a naivității, mătuind astfel durerea, acoperind-o cu un strat de inocență. Se conturează astfel o cronică a unei absențe prezente, care se strecoară ca un abur prin viețile tuturor, schimbându-le.
Prea dureroasă ca să poată fi povestită într-o succesiune cronologică neîntreruptă, viața lui Neluțu este strecurată discret printre ițele poveștii acestei familii numeroase, în care mama este unguroaică, tatăl român, iar copiii provin din două căsătorii. Se construiește astfel un mozaic format, pe de o parte, din istorisirile copilului de odinioară, pe de altă parte, din cele ale adultului din prezent, care trăiește astăzi rupt între două lumi, dintre care numai una este reală.
Reușind să facă durerea palpabilă fără să-i spună pe nume, Constantin Buduleci demonstrează că stăpânește arta de a lăsa faptele să strige, punând față în față lumina și întunericul, cu singurul scop de a arăta cât de negru este întunericul, prin contrast. Viața cu Neluțu este ca mersul pe sârmă pe deasupra raiului și a iadului. În paginile cărții, suferința nu se citește, ci se simte pulsând sub fiecare rând.” (Simona Antonescu)
Fragment
Mormântul familiei este pe aleea principală a cimitirului. Când l‑au ridicat cu ciment şi marmură, sub numele lui Neluţu au trecut şi numele lor şi anul naşterii. Sunt mulţi oameni care fac asta, iar mormintele aşteaptă cuminţi să fie ocupate de cei care şi‑au scris numele acolo, să vină într‑o zi şi să fie băgaţi într‑o cutie de lemn, apoi lăsaţi în jos cu nişte funii groase pline de pământul altor gropi. Atingerea lor de sicriu este ca învăţarea unui înotător cu temperatura apei, când se apleacă şi aruncă pe el câţiva stropi de apă din bazin, numai că aici groparii sunt cei care udă sicriul cu pământul uscat de pe funii. Coborârea în pământ a sicriului este poate cea mai dură. Un moment pe care groparii niciodată nu îl repetă, dar îl joacă cel mai bine. Dialogul dintre ei, de pe o parte pe cealaltă a gropii, e ca o piesă de teatru. „scoate lemnele de sub sicriu“, „ţine bine, Costică“, „vezi că stai prea aproape de el“, „lasă uşor“, „împinge din capăt, Ioane“, „mergi, mă, de ajută acolo“. Pare un moment important pentru ei. Este apogeul muncii lor, când familia care plăteşte tot e acolo şi trebuie să fie mulţumită. Dar niciodată nu reuşesc să pună sicriul pe fundul gropii fără să atingă marginile ei. La fiecare înmormântare sună a gol cutia de lemn în care este cel drag. Unde a dispărut, când el nici nu a ajuns în groapă? Acel moment mi‑a dat o stare de groază, prin sunetul profund al sicriului lovit de pereţii gropii care a confirmat că mama nu mai este. Când au coborât‑o pe mama în mormânt, brusc am simţit nevoia să plec de lângă groapă, să mă retrag lângă alte morminte care probabil erau goale. Dar uitasem că la orice înmormântare familia este înghesuită de oameni lângă groapă. Toţi cei prezenţi construiesc ziduri groase, parcă dorind să împingă familia în aceeaşi groapă în care sicriul va fi depus. Şi am săpat printre ei ca să ajung la lumină, să simt aerul care învăluie planeta, să încerc să simt infinitul în locul acelui sunet. Să văd un rost în toate. Simţeam mâini care încercau să mă oprească, să mă ţină acolo, lângă cei care mi‑au dat viaţă, dar m‑am retras în sunetul cântării „Hristos a înviat din morţi“. Apoi, parcă în bătaie de joc, a venit şi partea a doua din spectacolul unei înmormântări, în care fiecare trebuie să arunce câte un bulgăre de pământ în groapă. Toţi oamenii din zidul acela viu prin care am trecut se înghesuiau acum să arunce şi ei. Toată ţărâna bătea în sicriu. Gol. La un moment dat am avut senzaţia că mama bate din sicriu ca să o scoatem afară, disperată că va fi mâncată de viermi, aşa cum îi spunea mama ei. Dar suna a gol şi tot ce mai voiam să le spun oamenilor era să‑i lase pe gropari să pună pământul.
