Fals tratat de voyeurism

„Secretul sexual a fost întotdeauna aparent.” (Max Blecher)

Nu arareori mi s-a întâmplat ca atunci când citesc proză povestea să se deschidă cu avertismentul autorului cum că nu e despre sine, însă trăsăturile personajului și situațiile ori contextul în care personajele se mișcă să fie izbitor de asemănătoare autorului în cauză. Așa că nu pot răspunde decât salutar revenirii în peisajul prozei contemporane a fenomenului „autoficțiunii biografiste” asumate, ce mizează pe autenticitate ca pe cea mai valoroasă carte. Revărsatul zorilor (Trei, 2025) este o astfel de scriitură.

„Înainte de a fi un concept literar, autoficțiunea e un simptom cultural al actualității”, spunea Alex Goldiș în cronica făcută studiului Florinei Pârjol[1] cu privire la genurile și stadiile scriiturii autobiografice. În acest context, ea este „o practică «subversivă»”, „radicală”, care, spre deosebire de obișnuita scriere autoficțională, aduce, pe lângă preocupările legate de „vânzarea publică a intimității”, și un nou focus: „povestea marginalilor”. În acest sens, cu Revărsatul zorilor, Iulian Bocai s-ar înscrie în acel segment de autori contemporani, cum sunt Adrian Schiop sau Ioana Bradea, ce se dezbară de politețuri și refuză literaturizarea. Numai că, spre deosebire de literatura frustă, underground, exhibată și exhibiționistă sexual a celor menționați, Iulian Bocai îi reintroduce dimensiunea estetică, literaturizantă și o resemnifică – iar aici rezidă, fără doar și poate, meritul și originalitatea scriiturii sale.

Cele 8 povești de dragoste ale autorului par, așadar, să comporte o cu totul altă miză decât aceea de a satisface „curiozitatea voyeuristă” a cititorului – cea care, astăzi, înlocuiește „plăcerea lecturii” – și dorința de senzațional, relevanță, juisare de moment și recunoaștere de sine în povestea citită, așa cum o identifica Pârjol. Lucrând împotriva acestui simptom contemporan, Bocai conferă poveștilor o „valoare estetică”, îndeosebi prin opțiunile stilistice și de limbaj, deplasând această simplă plăcere de a degusta senzaționalismul și transgresiunea sexuală înspre o perspectivă ce invită la o cunoaștere de tip cvasi-existențialistă. Aici actul sexual nu mai face casă bună cu autocunoaștere, deci nu mai este o experiență ce traduce ceva despre sine. În sensul că, simpla preferință sexuală sau sexul trec drept superficiale, nu comunică nimic despre fire, despre motivație, despre sens, nu conțin nimic relevant existențial. De aici, poate, senzația că sunt intelectualizate, privite de la distanță, analitic. În joc intră o falsă inocență, o falsă pură curiozitate și un fals voyeurism.

Privirea nu este cea asexuată, științifică, pur cercetătoare, deci cu totul dezinteresată, așa cum am crede la o primă vedere. Dacă lucrurile ar fi stat așa, am fi avut un narator ce s-ar fi lansat în analize ale modului în care se consumă actul sexual, de pildă – că dur sau tandru, detașat sau intim etc. – iar asta i-ar fi comunicat un fel de cunoaștere, anume ceva din felul de a fi, din temperamentul celui implicat în actul propriu-zis; ori ar fi putut arăta interes pentru raportul existent sau nu de intimitate a personajelor, ar fi interpretat dezinhibiția sau absența ei, și câte altele, și și-ar fi formulat, tacit sau nu, concluziile. În cazul naratorului lui Bocai, niciuna dintre acestea nu prezintă vreo atracție.

În realitate, este vorba despre o altă perspectivă, de o deplasare a interesului, unde experiența sexuală ca atare nu oferă un plus de cunoaștere și nu interesează, pur și simplu, din capul locului. Interstițiile, așteptarea, discuția, agitația dinaintea actului și calmul suspect de după, rușinea, stângăcia, perversiunea jucăușă – acestea abia sunt privite cu atenție „pornografică”, în măsura în care doar ele sunt cele care trădează ceva din trăirea, firea și modul de a exista a celui observat.

Digresiunile, îmbinarea licenței limbajului frust, colocvial și a celui poetic, descrierile în fraze cu aer pretențios lingvistic – fraza romantică – sunt menite să confere adâncime acolo unde pândește mereu banalitatea dorinței și arderea de dragul focului. Relațiile și sexul par înfățișate cu o curiozitate naivă, din simplul motiv că este singura care se mai poate opune privirii livresc pornografice – cititorul cu siguranță este contrariat de faptul că cel care asistă la masturbarea celuilalt sau la actul sexual ce se consumă la doi pași se arată pasiv, refuză să participe în vreun fel la ce îl îmbie ca orice porn video cu acces live: „au început să facă dragoste de față cu mine, lent și parcă dansând, aproape demonstrativ, cu lampa aprinsă. M-am oprit atunci să-i privesc” (nu ni se spune ce vede); „Răspundeam că mă uit și o urmăream în apartamentul ei din Dublin sau în unul și mai mic din Kuweit, dezvelindu-și sânii și băgându-și mâna în chiloți. Era o cameră mică, inundată de o lumină gălbuie, slabă, care-i pătrundea în porii pielii, cu tot cu rușinea și tăcerea. Ne petreceam așa singurătățile împreună” (observăm că focusul de deplasează înspre cadru, nu înspre actul masturbării, iar perspectiva nu mai e nici măcar una erotică).

Ce contrariază, de fapt, este faptul că această curiozitate, „aproape perversă” și „ludică”, în loc să se dezlănțuie, să dea frâu liber imaginației, e însoțită de malițiozitatea celui care prevede că i se ascund niște lucruri, de circumspecție. Acest lucru se întâmplă din simplul motiv că ceea ce naratorul pândește și așteaptă este sensul celor de dinainte și de după, nu motivul celor care i se dezvăluie pe moment – iar aici mă repet –, așadar, nu pentru că actul sexual nu ar putea livra o formă de cunoaștere, ci pentru că acest tip de cunoaștere nu-l interesează.

Pânda care nu aduce prada suficient de aproape se traduce, apoi, în descurajare și nevoia de salt, de plonjare inerțială aproape în următorul caz, și următorul, și următorul. Din acest motiv, prozele comunică în subteran, nu atât tematic, cum ai putea avea impresia la o primă vedere, ci prin aceea că alcătuiesc un mănunchi de impresii menite să clarifice perspectiva celui ce investighează în speranța identificării unui sens în afara unor acțiuni manifeste. Această căutare abia duce la descoperire și, în fine, la autodescoperire. În același sens, prozele sunt ținute laolaltă de un sens istoric, parcurgând etape ale devenirii sinelui – copilărie, adolescență și viața adultă – marcate de schimbări în relații, în modul de raportare la ceilalți și în acumulare de cunoaștere, de o schimbare de perspectivă asupra acestora și de un alt tip de înțelegere, cum găsim, de pildă, în pasaje precum acesta, ce descrie trecerea de la copilărie la adolescență: „fusesem crescut de femei și printre femei […] în relațiile mele apăruse un soi de dezinvoltură […] Pentru prima oară mi se întâmpla ca, în locul unui salut de la distanță, să le îmbrățișez sau să stăm la țigară, să ne îmbătăm cu un lichior ieftin de ciocolată și să râdem împreună […] Și discuțiile pe care le aveam cu ele deveniseră mai mature și mai firești.”

Ajungem, astfel, la observațiile unui atare fel de a cerceta. Intimitatea, camaraderia, vulnerabilitatea, singurătatea, rușinea, alinarea, cu și prin ceilalți, în cele din urmă, încarcă existența cu sens, iar ele rezidă în acele evenimente și acțiuni ce n-au nimic de-a face cu consumul de plăcere, cu arderea și/sau cu juisarea sexuală. De pildă, momentele intime de împărtășire a lecturilor, cu voce tare sau a mâncatului dimpreună a unui sandviș și a unor gogoși deasupra orașului, fapt ce are loc după ce s-a consumat actul de pseudo-voyeurism sexual; camaraderia tradusă în mărturisirile ce țin de viața intimă ori de eșec, cum sunt cele cu Radu sau cu Dragoș; ori observația atât de fină a rușinii, cum se arată în relatarea momentului când, după consumarea actului sexual „demonstrativ”, C. se ridică și, ni se spune, își privește „ușor dezgustată zona inghinală”, acuzând faptul că Dragoș „și-a dat drumul înăuntru” și cerându-i „spectatorului” să se întoarcă cu spatele, să se spele, deoarece „[d]in cine știe ce motiv, activitatea asta i se părea mai vulgară decât cealaltă, la care fusesem martor și care o excitase”; ori, în fine, involuntara delicatețe în momente de vulnerabilitate, cum se găsesc în scena următoare: „Țin minte cum s-a oprit Teodora G. lângă mine într-o seară, să mă cheme să mă uit la buzele ei și să mă întrebe dacă are mustață. Îi spusese prietenul cu care se săruta în casa scării, unde îl lăsa să-i bage mâinile pe sub tricou […] că îl înțeapă când o sărută și eu, cu mai multă eleganță decât mă credeam în stare, îmi trăsesem degetul ușor peste buza ei de sus, de la un capăt la altul, și-i zisesem că e doar puf”.  

Observațiile lui Bocai cu privire la sexualitate, erotism, intimitate, relații și alte teme de această natură sunt mai mereu însoțite de observații sociologice menite să îmbogățească și să individualizeze personajul. Aceste consemnări sunt mult mai elaborate și mai numeroase decât cele deja prezente în romanele sale anterioare – în Constantin (Polirom, 2019), de pildă. Tot din romanele sale precedente, Bocai mai păstrează candoarea și compasiunea, cum apar îndeosebi în Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu (Polirom, 2018), cu mențiunea că, dacă aici genul acesta de tonalitate afectivă se păstrează de la un capăt la altul al poveștii, în Revărsatul zorilor ea este fragmentată și presărată ici și dincolo cât să contrabalanseze distanța analitică. Avem, așadar, o formă de continuare a proiectelor anterioare ale autorului, însă și o distanțare destul de clară față de acestea. Cum am afirmat deja, Revăsatul zorilor aduce un alt tip de literatură, cea a „autoficțiunii biografiste” de altă factură decât cum o cunoaștem în Constantin sau Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu, una practicată voit subversiv și radical, însă care, spre deosebire de scrieri omologe – Schiop sau Bradea – reintroduce și resemnifică dimensiunea estetică a textului.

Punctul în care cred, totuși, că Iulian Bocai a mers o idee prea departe este acela în care, forțând granițele genului autobiografic, autorul presupune că cititorul este ultra-familiar cu biografia celui care scrie. Mă refer aici la Ruxandra, un personaj ce apare cu adevărat la finalul cărții, unde i se declară dragostea, căpătând așadar o singură și decisivă greutate. Alături de aceasta, naratorul își mărturisește dragostea pentru Radu, un personaj despre care am aflat destul de multe detalii în precedentele proze, care are, așadar, contur și consistență deja. Din acest motiv, apariția Ruxandrei – un simplu nume, cu o ocurență în trei momente de-a lungul întregii cărți, din care abia ultimul cântărește în vreun fel – poate fi de-a dreptul inoportună, întrucât se prezintă cititorului ca un nou personaj, cu totul fără consistență, ce încheie seria de povești. Se creează, astfel, un ușor dezechilibru, ce ar fi putut fi evitat, probabil, printr-o dedicație la începutul sau sfârșitul cărții – însă nu e atât de serios cât să afecteze demersul la nivel macro-structural. La polul opus, putem și să admitem că a existat aici o intenție auctorială, aceea de a crea o distanță, de a impune respectarea limitei intimității, de separare aici a vieții personale a scriitorului de cea ficțională, sau să lăsăm cu totul deoparte problema personajului misterios, care oricum nu pare să-l privească pe cititor, ci, mai curând, pe cel care povestește, și să interpretăm, în fine, acest gest ca pe unul critic, de spargere a convenției scrierii autobiografice.  

După ce ai ratat gară după gară, ai coborât aiurea și te-ai lăsat pradă șansei de dragul șansei, ai trăit „așa, de la o decizie la alta” – chiar dacă aveai impresia că ai luat-o din loc cu scop și, mai ales, că acest scop chiar există – „revărsatul zorilor” e un punct terminus, deopotrivă prevestitor și apocaliptic: „tot era împărțit perfect simetric […] sub cerul care îmi oferea acest spectacol parcă doar mie. Niciodată n-am mai avut sentimentul că lucrurile pot să fie separate așa limpede – lumina, de întuneric și trecutul, de viitor – și rareori mi s-a mai arătat ceva cum mi s-a arătat atunci bolta alb-neagră, finală și curată, ca o decizie. […] Aveam impresia că sunt brusc într-un punct de răscruce și că în momentul acela se joacă un lucru al cărui viitor era atât de deschis că, orice aș fi ales atunci, aș fi putut face să se întâmple”, ni se spune. Totuși, persistă neclară și opacă această deschidere totală spre posibilitate. Poziția rămâne veșnic tot cea de regie, de asistare la propria „desăvârșire”, de așteptare a sensului, de certitudinea că el trebuie să existe.

Ce îi dă acestei certitudini un minim de noimă, ce o potențează? În permanentă însingurare și bântuit constant de spectrul inadecvării, singura certă rămâne această complicată rețea invizibilă, mătasea de paianjen, delicată și fragilă, elastică și surprinzător de rezistentă, ce ține, deocamdată, totul laolaltă: dragostea.

În ce privește plăcerea, ea este rezultata faptului divers, obișnuit, rutinar, livresc în cel mai firesc mod al vieții. Ea se obține din atenția deplasată spre context, spre the bigger picture – o perspectivă menită să contracareze privirea interesat pornografică – și, astfel, se substituie plăcerii pur sexuale, voyeuriste, refuzând senzaționalismul și identificarea facilă. Aici Bocai întinde cea mai frumoasă capcană: o deontologie ce însoțește un nou tip de existențialism. Existențialismul societății de consum, așa cum apare el în Revărsatul zorilor, aduce cu sine plăcerea de a te hrăni din și în alienare – un soi aparte de plăcere, într-adevăr.

[1] https://revistacultura.ro/nou/fenomenul-autofictiunii/