/

„Mi-ar plăcea ca cineva să facă cu Ford Mustang așa cum s-a procedat cu Spotify’’

Interviu cu Pain of Salvation (II)

195 vizualizări
Citiți în 23 de minute
1

Când am intrat pe ușa cafenelei din Piața Mică din Sibiu, undeva la ora 16:00, într-o zi de vineri din iulie, nu mă gândisem nicidecum că interviul va dura aproape o oră. După primele două întrebări, după modul detaliat și flamboaiant de răspuns al lui Daniel Gildenlöw, lucrurile păreau că se îndreaptă spre asta. Mi-am frecat palmele ca un copil fericit că s-a ivit prilejul să stau de vorbă cu una dintre trupele iconice ale rockului progresiv european. Dacă în prima parte a interviului ne-am concentrat pe viziunea despre lume a Pain of Salvation, continuarea pune tunurile pe Spotify, alege albumele din arca supraviețuirii Erei TikTok, ne duce în laboratorul creativ, de la A la olărit. Un dialog spumos, plin de umor, care va rămâne multă vreme cu mine, acum la mai bine de șapte luni de la ediția 2023 a ARTmania. Au răspuns Daniel Gildenlöw, Johan Hallgren și Vikram Shankar.

„Nu reușeam să vizualizez un album conceptual care să aibă în centru o bacterie care se hrănea cu carne umană.”

Andrei Zbîrnea: Albumul In the Passing Light of Day (2017)a fost biletul meu dus în lumea rockului progresiv sau momentul în care am început să mă uit diferit la fenomenul de rock și metal progresiv. Cât de greu a fost, Daniel, să vorbești despre episodul cu bacteria care-ți amenința viața și care se hrănea cu propria ta carne? De la sentimente la cuvinte, cred că a fost un proces destul de întortocheat.

Daniel Gildenlöw (voce și chitară): De fapt, am încercat să nu fac asta. M-am luptat cu adevărat și am încercat să nu scriu despre asta, mai ales că simțeam că e ceva prostesc. Erau mulți fani care mă încurajau să scriu un album conceptual despre lupta mea cu bacteria. Și eram în spital și mă durea atunci când râdeam. Pentru că nu reușeam să vizualizez un album conceptual al unei trupe de metal progresiv din Suedia care să aibă în centru o bacterie hrănindu-se cu carne umană. Nu e nimic în regulă în propoziția asta.

AZ: Pare foarte aleatoriu.

DG: Nu cred că ar fi putut ieși ceva bun din treaba asta. Am avut probleme asemănătoare și cu albumul One Hour by the Concrete Lake. Am vrut să scriu un album conceptual, ca un produs științific a ceea ce studiam la momentul respectiv. Mă preocupau problemele de mediu și cum extracția uraniului nuclear ar putea să afecteze populația indigenă. Și mai ales cum industria de război ar putea să creeze probleme întregii omeniri. Dar problema se punea cum aș putea eu să asamblez muzical aceste lucruri. Nu mergea să arunc la întâmplare cifre și date științifice. Dețineam informația, dar cum aș fi fost capabil să o transform în versuri de cântece? Pentru că, intrinsec, ai nevoie de o valoare de ordin poetic.

AZ: Puteai încerca o abordare în stilul Kraftwerk.

DG: Da, exact. (Râde, n.r.) Am încercat din foarte multe unghiuri, însă singurul care mi s-a părut de abordat a fost acela să scriu albumul despre oameni. Emoții cu care să rezonezi. Concentrarea trebuie să rămână pe emoții, chiar dacă presari întregul cu informații științifice. Același lucru mi s-a întâmplat și cu In the Passing Light of Day. Mi-am dat seama că pot scrie despre acele sentimente, despre lucrurile prin care am trecut în spital, pe care mai apoi să le ajustez într-o formă foarte fină, la care să se poată raporta cât mai mulți ascultători.

AZ: Și a fost un material care a ajuns în mainstream în Suedia?

DG: Nu, nu am ajuns niciodată mainstream în Suedia.

AZ: Atunci să vă intreb despre Spotify, care este foarte popular și în România. Care e opinia voastră despre Spotify?

Mustangtify

DG: Iubesc Spotify, îmi susțin trei cești de cafea în fiecare an. Nu am nicio problemă cu apariția ideii de Spotify. A fost o idee perfectă. Mi-ar plăcea ca cineva să facă același lucru cu Ford Mustang, la fel cum s-a procedat cu Spotify. Adică eu voi cumpăra Ford Mustang pentru voi și o să vi-l ofer la un preț mai mic. Și apoi voi mă plătiți și eu rămân cu banii. Și nu sunt eu cel care produce Ford Mustang. Aș fi încântat să se întâmple așa, neavând bani pentru o asemenea mașină. Dar dacă am avea Mustangtify, ar fi fantastic.

Revenind la Spotify, înțeleg de unde a pornit ideea. Oamenii își doresc să asculte muzică, dar nu vor să plătească pentru ea. Noi, Spotify, oferim muzica și ei vor plăti o sumă infimă. Problema mea este că apoi Spotify va obține venituri și va primi chiar premiul de antreprenorul anului. Iar ideea de Spotify este extrem de veche. Este doar furt.

AZ: A fost realizat chiar un documentar despre Daniel Ek pe Netflix (omul care a venit cu ideea și a fondat Spotify, n.r.).

DG: Nici nu vreau să văd așa ceva. Aș fi foarte frustrat. Chiar am văzut sediul Spotify. Au un spațiu uimitor de mare și tot ce li se oferă acolo este gratuit. Au investit sume imense de bani într-un singur birou. Care e de fapt biroul cel vechi. Acum construiesc unul nou, mai mare. Și am auzit cum cineva de acolo vorbea de un proiect. Voia să aibă o cameră pentru jocuri[1]. Așa că se apucă să construiască o cameră pentru jocuri. Pentru a se deconecta de la muncă, într-o cameră extraordinar de mare, cu ecrane uriașe, cu scaune care se mișcă și cu toate cele. Și aveau un studio de înregistrări, gândit doar pentru interviuri. Cred că e unul dintre cele mai bune studiouri în care am pășit vreodată.

Totuși, drumul pe care am pornit cu Spotify nu este unul de la care ne mai putem abate acum. La fel ca multe alte lucruri stupide pe care le-am inventat noi, oamenii. Nu putem dez-inventa focoasele nucleare. Ele vor rămâne cu noi. Deci va trebui să găsim modalități mai inteligente prin care să coabităm cu toate acestea.

AZ: Acum o întrebare pentru toți trei. Ce albume din aria progressive rock vor supraviețui Epocii TikTok-ului? Găsim trei? Aceeași întrebare și pentru cărți.

DG: Nu cred că vor fi trei cărți care să supraviețuiască epocii TikTok-ului. Nu mă pot gândi nici măcar la una. Poate Biblia. Și Coranul. Doar cărțile fanatice.

AZ: Dar dacă vorbim de albume?

Ce albume vor supraviețui Epocii TikTok?

DG: Dacă ar fi după noi, am alege trei discuri de-ale noastre. Lăsând gluma la o parte, aș zice Abbey Road de la Beatles, chiar dacă nu este progressive metal per se. Dar este cel mai progresiv disc pe care îl știu.

Johan Hallgren (chitară): Unul dintre cele mai revoluționare materiale pe care le-am ascultat și ar putea trece hopul ar fi Images and Words de la Dream Theater. Aș zice și King for a Day… Fool for a Lifetime de la Faith No More, dar nu intră la progressive metal. Poate deja a murit în epoca TikTok, nu știu.

DG: E prea progresiv ca să fie progresiv. Cred că va rezista până la urmă acest album, la fel ca și Ten de la Pearl Jam.

Vikram Shankar (clape): Nu e metal, unii ar spune chiar că nu e nici măcar rock…

AZ: Poate nici măcar nu poate fi numit muzică. (Toți râd, n.r.)

VS: Anathema, Weather Systems.

AZ: Cred că se încadrează foarte bine. E foarte trist că actualmente nu mai formează un grup, că proiectul e închis.

VS: E foarte trist, mai ales că Weather Systems e incontestabil unul dintre cele mai emoționante albume pe care le-am ascultat, iar publicul are nevoie de emoție. În Weather Systems trecem printr-o puternică distilare a emoțiilor, relativ necontaminată de alte lucruri. O doză foarte puternică de emoții. Și am ales albumul pentru că nu vreau să-l văd dispărând. Nu spun că treaba asta nu se va întâmpla. Și nici nu spun că toată muzica trebuie să sune precum Anathema. Departe de mine acest gând.

Dar trupele pot să-și amintească valoarea emoției și să nu uite de ea atunci când se ocupă de milioane de alte lucruri. Pentru că iubesc experimentele pe care formațiile le fac acum, stilistice și sonore. Stau aproape de muzica modernă și tot ce gravitează în jurul ei. Însă, ceea ce-mi doresc neapărat este să nu trăiesc ziua în care emfaza pe emoție va fi fost pierdută. Deoarece cred că asta face ca muzica să ticăie.

AZ: Nu e prima dată când Pain of Salvation este prezentă pe scena de la Sibiu. Dacă nu mă înșel, ați fost la ARTmania în 2016 – e valabil mai ales pentru tine, Daniel. Care sunt cele mai frumoase amintiri de atunci pentru tine?

DG: Am amintiri frumoase cu Sibiul și de atunci, și de acum. Nu am văzut foarte mult din România, dar sper să arate cât mai mult din țară ca Sibiul, care e un oraș frumos. Ne place cum a fost aranjată piața și cum orașul trăiește pentru acest festival. Ceea ce am simțit la Sibiu este că nu există nicio coliziune socială în jurul zonei de festival. Și asta cred că e grozav.

Despre procesul creativ. Compoziția de la A la Z

AZ: În ce moment simțiți că ați început să lucrați la un nou album și când vi se pare că procesul s-a încheiat? Mi-ar plăcea să mă treceți prin bucătăria compozițională a Pain of Salvation.

VS: Pe măsură ce înaintez cu scrisul muzicii și al versurilor, încep să mă imersez în universul respectiv, al albumului la care am început să lucrez. Mixez foarte multe stiluri de muzică și, de la un punct încolo, poate fi schizofrenic dacă nu ordonez piesele disparate spre a deveni un nou disc. Și imediat ce am prins ideea, mă scufund în proces în totalitate. Și am, cum aș descrie eu, un dialog cu muzica la care lucrez. Simt o comunicare cu melodia respectivă și, la nivel intelectual și spiritual, piesa îmi spune și ea lucruri. Cea mai utilă chestiune pe care o poate face un compozitor este să fie atent la nevoile creației tale, să o asculte și să nu se gândească la ce ar avea el nevoie sau la ce ar avea nevoie alții. Și vine o clipă în care muzica te anunță că nu mai are nevoie de nimic, că e OK. Dacă ești bine conectat cu momentul respectiv, vei ști că ai ajuns la capătul proiectului.

Provocarea apare atunci când nu-ți dorești să atingi punctul respectiv sau când mergi în continuare, pedalând în gol. Cântecul îți transmite că e încheiat, dar egoul tău vrea să mai încerce niște floricele. Că fanilor le-ar plăcea lucrurile X, Y și Z.

AZ: Ca acele seriale care nu vor să se mai încheie.

DG: Subscriu celor spuse de Vik și vreau să adaug că e un sentiment foarte reconfortant atunci când vezi că melodia ta a aterizat unde trebuia să aterizeze. Pot simți asta doar ascultând cântecul. Acest lucru mi s-a întâmplat cu Hurt, versiunea interpretată de Johnny Cash[2]. Chiar dacă melodia în original sună și ea foarte bine. Totuși, Hurt a avut o a doua șansă să ajungă unde era nevoie să ajungă.

Lucrurile pot deveni foarte frustrante atunci când compui și ai încercat deja foarte multe unghiuri pentru o piesă. Și simți că există o cale, pe care nu o găsești. Și asta mă scoate din sărite. Asta s-a întâmplat cu piesa Sisters. Am încercat-o de atât de multe ori, în variate stiluri, pentru că-mi doream teribil de mult să sune cum îmi suna mie în cap. E o echilibristică extrem de fină până găsești calea perfectă.

JH: Începi cu o sămânță, o plantezi, îi oferi apă, îți faci nevoile pe ea (toată lumea râde, n.r.), astfel primind mult azot. Apoi trebuie să o îngrijești, să o asculți. Sămânța crește, o lași să crească și cel mai important lucru, cum a menționat Vik: trebuie să știi să o asculți. Și când se coace, se coace. E gata. Când o suprasoliciți, o pierzi și poate chiar să moară.

DG: E o melodie pe In the Passing Light of Day intitulată Tongue of God. Am scris mare parte din cântec în 2007, cu zece ani înainte ca albumul să iasă pe piață. Probabil că sâmânța, cum a numit-o Johan, a apărut chiar mai devreme. Dar e genul de piesă pe care nu am dus-o până-n punctul unde am intenționat să o fac. Mereu o pregăteam pentru discurile în lucru, dar nu-și găsea calea și locul. A fost și drăguț, și ciudat că, până la urmă, Tongue of God a intrat pe In the Passing Light of Day. Nu știu dacă melodia a primit dreptatea cuvenită, dar e cel mai aproape de varianta optimă la care m-am putut gândi.

„Piesa Handful of Nothing a venit la mine în timpul unei ore de olărit”

DG: De obicei când compun muzică, am puncte de plecare foarte diferite între ele. Sămânța poate arăta foarte diferit de la un moment la altul. De exemplu, Handful of Nothing a venit la mine în timpul unei ore de olărit. Studiam și s-a petrecut într-un mod straniu. Studiam arta și estetica și eram în timpul unei ore de olărit. Era artă, dar tot trebuia să fiu atent la ora respectivă.

Și am început să compun în timp ce olăream, până-n momentul în care nu m-am mai putut concentra și am renunțat la curs. A trebuit să părăsesc ora de olărit și să merg într-o cafenea, unde m-am concentrat pe muzică. Să nu subestimăm niciodată ce poate face olăritul pentru muzica prog.

AZ: Un headline bun pentru interviu: Pain of Salvation – Ora de olărit.

DG: Ora de olărit se transformă în metal progresiv. Progul Olarului.

28 Iulie 2023 – ARTmania Sibiu


[1] „a gaming room”, în original.

[2] Piesă compusă și interpretată în original de membrii trupei americane Nine Inch Nails (NIN).

Născut în ’86 în Urziceni, dar adoptat în (stil mafiot la fel ca-n) ’98 de Berceni. Jurnalist, copywriter, câteodată poet. Om bun la toate la Atelierul Mornin’ Poets. Speră ca într-o zi să poată scrie și proză (momentul e destul de aproape). Coordonator al proiectului de recenzii Kooperativa Poetică de pe site-ul citestema.ro. Cea mai recentă carte publicată, volumul trilingv (română-engleză-daneză) Pink Pong (Editura frACTalia, 2019), alături de Claus Ankersen. A participat la FILIT 2019 (Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași) și la Poezia e la Bistrița 2021. A fost tradus în limbile cehă, daneză, maghiară, engleză și franceză. FAN al echipei Borussia Dortmund și al serialului The Office (versiunea din State).

Cărți publicate:
• Rock în Praga (Herg Benet, 2011);
• #kazim (contemporani cu primăvara arabă) (Herg Benet, 2014);
• Turneul celor Cinci Națiuni (frACTalia, 2017);
• Pink Pong (alături de Claus Ankersen, frACTalia, 2019);

• nick cave@bergen (Casa de pariuri literare, 2021).

1 Comment

  1. Democratizarea deplină a accesului la muzică, suprapusă revoluției tehnologice și internautice determină periodice reprize de suprasaturare. Motiv pentru care, într-adevăr, alternativa mersului la festivaluri și concerte, unde trăiești live sunetul și întregul spectacol este una obligatorie pentru melomanii adevărați. Dar participarea efectivă la concertul unei trupe este un alt tip de experiență decât ascultarea unui material discografic, de studio ori live. În afară de colosul și colosalul youtube, menționez alte două platforme care, deși mult mai mici, ascund comori nebănuite de muzică din zilele noastre: bandcamp și magnatune. Sigur că mai sunt și altele, alternative la tiktok și spotify, menționate în text. Și pentru că nu pot scrie despre muzică fără să pomenesc un nume de artist sau trupă, Ty Segall este alegerea mea pentru această postare: un californian de doar 37 de ani, care în cei șaptesprezece ani de activitate discografică a scos nu mai puțin de douăzeci și șapte de albume de studio, trecând prin mai toate formele de rock. Recomand.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Arte”

Filmul despre Celibidache

Povestea dirijorului și compozitorului român Sergiu Celibidache (1912-1996), „din Moldova natală până la Filarmonica din Berlin”,