soarele ăla e soarele-ăla mort, sută la sută mort ca după break-up când bagi cioată între frați cu ceafa vată și cu ochelarii sparți când ai vrea să te piși dar e prea mult efort rece și scufundat ca berile de marți văzut în plină zi ca pân pânză dă cort norii lasă din el felie ca dă tort la caterincă, fac brigadă-întunecați e soarele-ăla leșinat ca noi pă mese când nu mai suferim pe nimeni să ne-atingă cu țepi în barbă, cu citații și procese cu endorfinele șutite pân seringă și când te hotărăști să nu mai faci progrese vezi cum – încet – din soare începe să ningă furie furie, ciob de chips înțepenit între gingii obraz incandescent care-și așteaptă palma mielină, limfă, sânge spumegând de-a valma fluturi-briceag pe stern, fulger prin nervii cenușii plâns prefăcut în panzer, ’nainte să-ți dai seama noian de neutrino – și forță ce-l susții stea prăbușită-n sine ce lasă lumi pustii străpunse de sarissa de radiații gamma cum o să trec prin tine? furtună de zăpadă pe care brazii-o suferă tăcuți, se-apleacă ninși – până când, de la sine, începe să cadă cum o să treci prin mine? săgeată fără teacă în afară de trup; pe creștetul de pradă mână mângâietoare – ce-i spune o să treacă Sappho Afrodita – pe tronul tău brodat cu brocarturi copila lui Zeus, brodind vicleșug – rogu-te: stăpână (și) iubită, inima mea n-o zdrobi sub apăsarea-ntristării, povara durerii ci, ca odinioară, de fiecare dată când mi-ai auzit plânsul înfundat din depărtări și-ai ascultat: tu vino. iată, pe atunci veneai lăsând tatăl să domnească-n casa părăsită și puneai frâie carului tău de aur. apoi în vâltoare de vrăbii, din tării-n cer de mijloc în ceață de aripi treceai pe pământul cernit aripi ca clipe. iar tu, zeiță, cu un zâmbet săpat în chipul tău, neșters de moarte, mă-ntrebai ce-am mai pățit de data asta? de ce te-am strigat?
1 Comment
Comentarii
Cele mai recente din „Poezie”
de Răzvan Stoicovici
de Cătălina Matei
Poeme de Livia Ștefan
de Răzvan Țupa
de Diana Cornea
Florentin Popa este dintre acei postdouămiiști pentru care tradiția poetică se cuvine musai reinventată, fie și prin magia poeziei cu formă fixă. Citind cele trei sonete, gândul amprentat de fiorul istorico-liric trece prin stația Vasile Voiculescu, pentru a adăsta cu osebire în pașoptismul revizitat genial de către Cărtărescu în Levantul. Experiențele evocate pot părea sensibil diferite de ale înaintașilor, dar aparențele înșeală, după cum se știe: poetul trăiește sincron, în cuvânt, extazul și mistuirea de după, când lăuntrul e frânt. Și doar cele paisprezece versuri consacrate depun mărturie – întru Orfeu și Euridice – despre istovul cel dulce.