Poeme de Dmitri Miticov

◄ Madrigal unu

Dacă e să mă laud, atunci mă voi lăuda cu slăbiciunile mele.  
Poate că varianta mea cea mai bună a rămas în privirile tale îndrăznețe, hipnotizante, rebele
de la început, de unde nu mai știu să mă întorc în cel care am devenit.
Scuze, nu socializez, doar îi caut în fețele noi pe oamenii care m-au părăsit.

Și mai ales scuze că trăiesc doar în viitor sau trecut, niciodată-n prezent,
că discreditez geografia concretă în favoarea unui teritoriu idealizat, luminescent
unde am fost și mi-a plăcut, de unde niciodată n-am mai revenit.
Scuze că par transparent. Scuze că parc-am murit.

Sunt suma tuturor evenimentelor pe care doar mi le-am închipuit.




 
◄ Madrigal trei
 
Nicio afecțiune nu simțeam că ar veni din partea ta – și-atunci de ce, odată ce ai dispărut
mi s-a deschis din inimă pînă în cel mai simplu gest un gol pe care nicio dependență nu l-a combătut?
Ca și cum reușeai cumva doar prin prezență să-mprăștii-acel ceva pe care nu îl simți defel, dar simți cînd moare?
Un fel de aer, de splendoare. Zîmbesc cînd mă gîndesc că și din moarte ai ști să îmi arunci peste acest catren jenant,
o ironie: „i-ai zis splendoare pentru că doare?”



 
◄ Intuitiv introvertit

Nu-i cazul să te ambalezi. Nu-i ca și cînd aș fi murit. Am convenit că vom lăsa orice speranță cînd vom intra în analiza profilului introvertit.
Banalitatea mea este istoria înfrîngerilor, renunțărilor și a părerilor de rău ce m-au dezlocuit.

Nu-i o intenție de a te ține la distanță, e despre incapacitatea mea de a mă exprima pragmatic, ferm, totuși firesc.
Cînd dau (și știm cum dau) de vreo emoție simt că încep să mă scufund și că încetinesc.

Discuțiile noastre încărcate au devenit masive utilaje care ridică-n soare zgomote înfiorătoare și praf ce se depune peste pielea roz
a vulnerabilei intimități. Cu timpul se făcea că detectăm din ce în ce mai rar forme de viață sub comasările prea grele de moloz.

Îmi place să conduc nu pentru că aș vrea să plec sau să extind un spațiu fizic între noi, nici pentru că-mi doresc să mi se facă dor,
ci pentru a simți că iau cu mine doar stratul superficial al lucrurilor, suprafața lor,

deci pentru existența lor de-o clipă în minte ca pe geam pînă dispare, pentru că nu pot sta pe loc și nu am stare,
pentru senzația desăvîrșită de sterilizare, de parcă șansa evitării profunzimii stă-n mișcare.

Chiar nu e cazul să te-agiți. Banalitatea mea scrie-n interior acest poem și tonele de replici redundante ce nu mai pot ieși concis, convingător la suprafață.
Mă știi, cînd dau de o emoție încetinesc, dar astfel de detalii (ca urmele de degete-n zăpadă ale dezolărilor) nu mi se văd pe față.



 
◄ Sonet în -ix și -or
lui Flo Popa 

Ei au lumea lor și lumea asta a lor
îmi cere permanent cotații de FX
și eu livrez volume și venituri, dar pe interior

e lumea mea cristalizată ca straturile de onix
în versuri frînte, lespezi pe care, coborîndu-le, măsor
un timp mai lent ca timpul lor complex, prolix.

Dar ei au lumea lor lipită pe-un ecran color
pe care ei dau scroll cînd eu dau chix.
Eu pot să te iubesc și dacă nu mă uit la fix.
Și-atunci cînd plec, nu plec să mi se facă dor.

Plec ca să smulg din lucruri pe parbriz comics
ce-mi toarnă umbre lungi pe față sub soarele scînteietor.
Cînd dezolarea-mi lasă-n oase ca pe zăpadă urmele, ador
din lumea mea uitată să fac un aparat cu raze X.




 
◄ Sonet în -oxi și -ur
tot lui Flo Popa


Privind retrospectiv, găsesc că noi am fost un studiu al luminii, o schiță-n clarobscur
în care eu aveam un rol de tușă în creion, iar tu, o telegramă adolescentină cu font Zoxi,
și toate mergeau șnur, iar replicile noastre păreau că se fixează unele de altele cu poxi-
pol. Apoi tăcerea care s-a lăsat și ne-a privit în ochi a șters copacii-n jur,

teribilă și mai otrăvitoare decît întregul sens pe care-l trage după el prefixul toxi-.
Ce fel de calcule greșite din structură să cauzeze traumatizanta ei ruptură în contur?
Și ce turnură a evenimentelor să îmi transforme-atît de drastic sufletul matur
din cinema în club de bingo ca pe distinsa, eleganta Troxy?

Transfigurări menite să trimită, ca și schimbările de vreme, durerea surdă undeva-n femur,
cu relieful lor pur biologic de inhibiții enzimatice asupra sistemelor fosforilării oxi
care produc ruptura monocatenară-n adn ca în intoxicații digestive cu mercur,

coregrafii de lipitori înghesuite între cei care-am fost și cei care am devenit, mulțime proxy,
las degetele să îmi treacă peste amintiri cum ai descoperi în buzunar o suprafață de velur
și tot ce a tînjit la mîngîieri să piară-n spumele acidului hialuronic și al acizilor alfa hidroxi.