Start
828 vizualizări
Citiți în 5 de minute

Incertitudinea proceselor mă salvează când mă pierd în nestatornicia oamenilor.
Evenimentelor moleculare, câmpurilor de undă, particulelor plutitoare eu le datorez
Faptul de a fi în devenirea care mă susține. Și nu mi-e frică pentru că nu există
Nicio trecere în neființă. Doar o revizitare a materiei care rezistă.
A rezista eternității îmi apare ca proces. A o distruge prin permanența procesului tău de incoerență,
Prin a nu-ți fi frică să revii în materia care-ți preexistă și care te modelează când cazi pe
Pământ din neant. Mă cheamă Ioan, și vă privesc prin liniile mele de asamblare, vorbirea mea-i oarbă și viziunea mea-i mută, ele două se întâlnesc într-un non-loc, prin puterea
De a se înfățișa luptei. Lupt ca să rezist, iar când nu mai lupt, rezistența pe de-o parte dispare
În calitatea ei de a rezista, dar rămâne prin acceptarea pierderilor.
Am pierdut forța de a activa viață atunci când am fost separat, iar cei de care m-am separat
Sau cei care s-au separat de mine, m-au înjunghiat cu pumnale, cuțite, au aruncat în mine cu sticle, m-au ars la foc fierbinte, și de fiecare dată când am ripostat am ajuns să mă sufoc și
Să devin un drac cu propriul corp și propria minte. Nu mai vreau amintire, și nu mai vreau senzații amețitoare care să mă facă să scuip lavă din gură și să vomit bețișoare cu cianura care
A omorât pe cei aleși. Materia rezistă mai bine decât tine când e pusă la încercare sub stres.
Și măreția și vraja materiei sunt singurul răspuns care mă fac să nu mă simt un șters când omul îmi arată că sunt preș. Fluctuația nervurilor cerebrale funcționează ca o plimbare înceată, dar infinită, prin pădurile tibetane:
Ioan, ești devastat, dar ieși și atinge un copac. Atinge o floare. Culege o ciupercă binefăcătoare și așază-te sub un chiparos ca să vezi geometria fractalică ce se așterne pe cer.
Ioan, îndepărtează-te de calorifer și fă o baie gol în mare, printre alge și alți ocrotitori ai Soarelui-răsare.
Nu-ți fie frică de moarte. E doar o descărcare masivă de energie. Reîntoarcerea la imprevizibilul haotic care te-a făcut, și care te minți cât nu există cât încă dai slavă la conștiință. Însă orice-i viu poartă cu sine o conștiință a sa, Ioan, de ce ai privilegia pe a ta? Când reduci, devii agitat de schemele necunoscute și incerte, și te întorci spre oameni ca spre niște răspunsuri corecte. Nu-s răi oamenii, dar nici buni. Așa că nu te mai întreba ce rămâne de făcut. Doar caută resurse de regenerare și de mentenanță de la cei și cele ce ți le pot oferi.
Și spune-ți nu muri. Pentru că nu există moarte, ci doar starea de depravare când încerci să-i faci un portret.
Mă cheamă Ioan, și scriitura asta continuă care se scrie prin mine, ca un proces de curgere a unei ape, vă îmbrățișează. Vă cuprinde cu tentaculele ei curbate, enunțurile sunt protezele pentru seninătate, și depășire, pentru amplitudine și rezonanță.
Încerc să fiu sportiv de anduranță, în sportul vieții de-a trăi. Iar când mă accidentez și nu mai pot să alerg, măcar mă plimb. Să mergi, doar să mergi, e cel mai puternic proces de a nu te minți.
Nu muri, Ioan, nu muri, căci viața te cheamă să-i dai crezare.

IOAN COROAMĂ este student la Filosofie în cadrul Facultății de Filosofie și Științe Social-Politice din Iași. A publicat poeme în Poesis Internațional, Vatra, Steaua, Euphorion, DLITE, și a citit la Institutul Blecher și Nepotu’ lui Thoreau. Volumul intitulat Colectiva (2022) reprezintă debutul său editorial.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „BOX OFFICE. POEZIA”